Ilustrație: Ana Maria Mitea

Doamna Frică mi-a spus să nu mă duc. Mi-a spus să nu îndrăznesc să ies din casă, căci îi voi întâlni cu siguranță pe monștri. Și nu doar atât. Mi-a mai spus și că monștrii vor să mă mănânce.

– Ce idee… De ce-ar vrea cineva să-l mănânce pe unul ca mine? i-am spus eu și, sărind de pe pagina pe care mă aflam, am plecat în lumea largă.

– Ai să mă pomenești!… am auzit-o strigând în urma mea, dar n-am băgat-o în seamă.

Pentru că eu am planuri mari, să știți. M-am săturat să fiu prizonier al aceleiași pagini și visez să descopăr lumea cea mare. De când mă știu, eu locuiesc într-un dicționar. Și tot de când mă știu, am aceiași vecini: pe Paznic și pe Petală, cu care m-am înțeles când mai bine, când mai rău.

Casa mea este foarte mare și nu mi-a fost ușor să ies din ea. Dar, cum sunt un tip ambițios, să știți că nu m-am dat bătut. Așa că iată-mă acum, mare explorator prin univers.

Văd în fața mea un talmeș-balmeș de lucruri împrăștiate până hăt departe, la linia orizontului: creioane cu vârful rupt, foi scrise pe jumătate, o ascuțitoare șchioapă, două caiete cu marginile îndoite, un semn de carte sfâșiat, trei piese dintr-un puzzle… credeți-mă, nu am suficiente cuvinte să cuprind toată harababura ce mi se întinde în fața ochilor. De parcă tocmai s-a încheiat o mare bătălie în urma căreia răniții își trăiesc, cu demnitate, înfrângerea.

Dau să mă cațăr pe o colină ca să văd mai bine, când aud o voce.

– Gata temele, Alex?

Eu nu sunt Alex și sunt speriat. Mă ascund în spatele unei cărți cu coperta ciufulită.

– Gata, gata, of… cine-o mai fi inventat și temele astea!

Acesta trebuie să fi fost Alex – un Alex amărât.

– Hai, odată, că trebuie să ajungă și Petra de-acum.

Hm, mi se pare mie sau am nimerit in mijlocul unei conversații?

– Teme, ce atâtea teme…

– Ai spus ceva, Alex?

– Nu, mama… nimic.

– Of, copiii din ziua de azi!

Copiii, am auzit bine? Copiii sunt chiar monștrii despre care mi-a povestit Doamna Frică de atâtea ori. Parcă le mai spunea și altfel – plozi, țânci, odrasle. Iar când era cu adevărat supărată, le spunea „mâncători de cuvinteˮ. Cineva mă trage de mânecă și-mi întrerupe șirul gândurilor.

– Hei, ce cauți pe-aici, drăguțule. Te-ai rătăcit?

– Eu nu sunt „drăguțule”, eu sunt PE.

– Salut domnule PE, eu sunt Radieră.

Nu știu de unde a apărut Radieră ăsta, dar nu-mi place cum mă studiază printre gene. Este gri și ponosit și cam ros pe margini. În plus, pare și trist și nervos, în același timp:

– Da, știu, eram și eu alb odată. Dar acum nu mai sunt, așa că nu te mai holba la mine!

– Dar…

– Lasă, lasă… dacă aș locui și eu ca tine, într-un dicționar, aș sta bine mersi în pătrățica mea, lipsit de griji.

– Eu…

– Nici nu mai știu prin câte cotloane am fost: pe birou, sub birou, în ghiozdan, pe podea, în buzunar…

– Crezi…

Hai că vine Petra, parcă văd că iar ajung în penarul ei. Mai bine mă ascund pe aici pe undeva, ca să nu mă mai găsească monștrii ăștia.

Nu, nu-i chip să zic și eu ceva. Radieră mă ia de braț și mă trage îndărătul unei căni verzi și lipicioase survolate de o muscă. În ce lume ciudată am nimerit!

– Ssst, îmi șoptește el, vin monștrii. Au auzul fin, nici să nu respiri.

– Cum adică să nu respir, vrei să mor?

– Ssst…

Doi copii se apropie de biroul pe care ne aflăm și încep să caute ceva. Sunt Alex și Petra și răstoarnă caiete, creioane, tot ce găsesc în cale. Răniții care abia-abia reușiseră să se pună pe picioare sunt din nou la pământ. Ce bine că ne-am ascuns!

– Alex, uite cartea „care ți-am dat-o”, zice unul dintre monștri.

Stai puțin, aici este vorba despre mine. Sau ar trebui să fie! Sar din ascunzătoare și încep să fac semne disperate în direcția copiilor, strigând din toți rărunchii:

Cartea PE care ți-am dat-o, măăăi!

M-or fi auzit, oare? Ia să ascult mai atent că celălalt a deschis gura să răspundă:

– N-am apucat s-o citesc, Petra, că mai am teme de făcut. Tu ai terminat tema „care ne-a dat-o” profa?

In-cre-di-bil! Și aici ar fi trebuit să auziți de mine. Urlu din nou către ei:

Tema PE care ne-a dat-o profa… Hei, monștrilor, sunt aici! Sunt viu, folosiți-măăă!

Radieră mă privește mut de uimire dindărătul cănii verzi.

– Nu mai uitați de mine, vă roooog! continui eu să mă strofoc.

Vă dați seama că nimeni nu mă bagă în seamă. E ca și cum aș fi invizibil. Copiii râd copios, în timp ce eu sunt de-a dreptul deznădăjduit. Avea dreptate Doamna Frică, oribilii ăștia sunt adevărați mâncători de cuvinte.

– Ei, Alex, cum s-o termin? Din zece exerciții la mate, eu am făcut „decât șapte”.

– Mda, eu „decât trei”. De aia-i supărată mama pe mine. Noroc că ai venit tu să mă salvezi.

Un urlet se aude dintr-un colț al camerei:

– Greeeeșiiiit! Nu ne mai mâncați!… Petra nu a făcut DECÂT șapte exerciții, iar Alex a făcut DOAR trei!

Uimit, îi recunosc pe vecinii mei: NU, DECÂT și DOAR. Sunt înarmați cu câte o sabie și vor să se năpustească asupra copiilor.

– La ataaaac, moarte mâncătorilor de cuvinte!

NU mă zărește și îmi strigă din mers:

– Hai la luptă, frate, că nu se mai poate trăi așa! Moarte mâncătorilor de cuvinte!

– Dar, poate că n-ar trebui chiar să-i omorâm… să găsim o soluție pașnică, încerc eu să le opresc avântul distrugător.

– Pașnică? Ai zis pașnică?… năvălește și vecinul CARE, înarmat cu o suliță și călare pe un cal mov. Sunt încotoșmănați în zale amândoi (și el, și calul).

– Da, așa am zis. Sunt sigur că…

– Să știi că pe Doamna Pașnică am lăsat-o acasă în dicționar, ea nu ne mai poate ajuta. La ataaac!

Alex și Petra nici nu bănuiesc ce-i așteaptă. Or fi ei vestiții monștri mâncători de cuvinte, dar parcă nu i-aș omorî. Cel puțin nu înainte de a le explica cum stau lucrurile cu „PE CARE” și „NU, DECÂT și DOAR”. În calitate de condamnați la moarte de către Alianța Cuvintelor Mâncate (al cărui membru sunt de ceva vreme) au dreptul la un proces corect.

– Avem datoria să le mai explicăm încă o dată, încerc eu cu disperare să-i opresc pe războinici, dar nimeni nu pare să m-audă.

Ideile mi se ciocnesc în cap, în timp ce mă învârt prin talmeș-balmeșul de pe birou. Caut o soluție, sunt disperat, ce-i de făcut?

Noroc cu mama. Ea mă salvează, ea ne salvează pe toți. Exact în momentul în care sulița lui CARE și săbiile lui NU, DECÂT și DOAR se pregătesc să străpungă inimile monștrilor Petra și Alex, mama intră în încăpere. Este și ea înarmată, dar cu altfel de arme: o foaie albă, câteva carioci, o farfurie cu clătite și muuultă răbdare. Se așază lângă copii:

– Hai să vă explic cum stau lucrurile cu „pe care” și „nu-decât”, că nu-i așa de greu.

Monștrii nu prea au chef de încă o lecție, dar mirosul de clătite îi convinge.

– Ce bine că a venit mama, ea ne scoate mereu din încurcăturile cele mai încurcate! iese și Radieră din ascunzătoare.

Ceilalți își ascund armele, iar CARE își trimite calul să pască niște scame de pe covor. Ne așezăm cu toții pe marginea biroului, pregătiți de o nouă rundă de negocieri. Răniții de pe birou, curioși, vin și ei mai aproape. Cred că, de fapt, nimeni nu avea cu adevărat chef de omorât monștri.

Știți, cred că o să mai stau și eu o vreme pe aici, sunt curios să văd urmarea acestei povești. Și poate reușesc să mă împrietenesc cu Alex și cu Petra. Odată împrieteniți, sigur n-or să mai vrea să mă mănânce.

Autoarea ilustrației, Ana Maria Mitea, are 11 ani și urmează cursuri de desen în cadrul atelierului de arte frumoase Branqa Studio. Ana lucrează de zor la o cărticică proprie de poezii.

Îi mulțumesc Anei pentru timpul acordat poveștii mele (îmi imaginez că au fost multe ore de muncă la mijloc) și îi doresc mult succes în continuare.

La cât mai multe ilustrații și poezii inspirate!

Comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dridriana.ro utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close