Am auzit că există copii cărora nu le place ciocolata. Ce să zic? Eu, de când mă știu, nu mi-am dorit altceva decât să mănânc ciocolată, să beau ciocolată, să miros ciocolată, să respir ciocolată… Odată am visat că eram făcut chiar eu din ciocolată. A fost un vis superb! Din păcate, a durat destul de puțin pentru că în același vis m-am întâlnit cu prietenii mei, Eric și Sașa. Curioși să-mi afle gustul, s-au apropiat brusc de mine, eu m-am speriat și am început să alerg, ei după mine, Eric m-a prins de o mână, Sașa a mușcat din cealaltă, amândoi au început să râdă cu gura până la urechi, iar visul meu s-a transformat într-un coșmar teribil. Brrr!
În orice caz, pentru mine, mesele principale ale zilei arată cam așa:
Mic dejun: un bol cu cereale înmuiate în ciocolată cu lapte plus două ouă de ciocolată
Prânz: o supă de ciocolată, spaghete cu sos de ciocolată și o înghețată cu ciocolată la desert. Că doar știți și voi, un prânz fără desert este inacceptabil!
Cină: trei biscuiți cu ciocolată, vreo șase cireșe trase în ciocolată (ca să nu mai ziceți că nu mănânc fructe!) și un ceai cu aromă de ciocolată. Trebuie să recunosc că, adesea, mai dau o tură prin bucătărie fix după ce m-am spălat pe dinți ca să mănânc și o felie de chec. Cu ciocolată.
Ce mai tura-vura, sunt un adevărat ciocolatic! De fapt, cred că sunt regele ciocolaticilor. Dacă nu știți de unde am scos cuvântul ăsta „cio-co-la-tic”, dați o fugă și verificați pe wikipedia, că nu eu l-am inventat. Iar dacă vă întrebați unde îmi sunt părinții și ce spun ei despre regimul meu ciocolatier, răspunsul este unul extrem de simplu: tata e plecat la țară să aibă grijă de bunicul, iar mama nu-și mai vede capul de treabă în sufragerie, cu serviciul online.
Dar să știți că, în toată nebunia asta, eu merg și la școală. La școala online, firește. În fiecare zi, de la opt la doișpe. Și uite-așa ajung și la tragica mea poveste, că simt că m-am lungit cam mult și că sunteți pe cale să închideți cartea și s-o aruncați cât colo.
Așadar, într-o zi de marți, la ora 10 și 13 de minute, în timpul orei de matematică (pe când începuseră să mi se învârtă prin cap poligoanele ca nebunele), mi-a venit Ideea. Mai întâi, mi-am închis camera video ca să nu fiu văzut de profesor sau de vreun coleg atent, apoi m-am ridicat ușor de pe scaun și am pășit încrezător peste marginea ecranului. Cum, care ecran? Al tabletei.
După cum vă imaginați, am fost atras atât de rapid în vârtejul internetului, încât n-am mai știut ce mi se întâmplă. Am încercat să înot o vreme prin apele învolburate, dar, fără niciun punct de sprijin, fără nicio imagine familiară de care să mă pot agăța, am fost nevoit să renunț. M-am lăsat purtat de torent, înghițind apă la greu și privind neputincios cum trec pe lângă mine pești burtoși ghiftuiți cu ore, minute și secunde. Într-un târziu, am fost aruncat pe mal sleit de puteri și cu stomacul chircit de spaimă și de foame. Am îngăimat un „mama, tata, ajutor!” după care mi-am pierdut cunoștința.
După un timp greu de definit, m-am trezit într-o grotă întunecoasă și rece, în care nouă perechi de ochi erau ațintite asupra mea. După cum vă imaginați, primul meu gând nu a fost nici să aflu câte perechi de ochi erau acolo și nici ce culori aveau. Pe mine mă interesa doar să aflu dacă mă puteam mișca. Odată rezolvat acest semn de întrebare, m-am ridicat și am început să scutur din mâini și din picioare. O rază de soare pătrundea printr-o ferestruică săpată în peretele de piatră, iar eu m-am lămurit în ce dandana intrasem (a se nota, fără voia mea!): nouă copii, mai mici și mai mari, mă priveau curioși. Aveau haine destul de jerpelite, dar încă întregi, semn că timpul petrecut de ei în grotă se număra în săptămâni și nu în ani. În plus, erau îmbrăcați cam la fel ca mine – cu blugi și tricouri imprimate, semn că făceam parte din aceeași epocă, iar asta mi-a dat curaj să-i iau la întrebări.
– Ce faceți? Cum ați aterizat aici? Unde e ieșirea?
Una dintre fete s-a ridicat din colțul ei și mi-a răspuns la întrebări cu alte întrebări:
– Ce faci? Cum ai aterizat tu aici? Te crezi mai deștept decât noi?
Uimit și bucuros că putem comunica (uite că n-am petrecut degeaba ore întregi cu jocurile video și filmele de aventuri!) am continuat:
– Eu sunt Martin, pe tine cum te cheamă?
– Cara. Are vreo importanță?
– Nu are, dar mi-e mai ușor să vorbesc cu Cara decât cu o fată oarecare cu păr negru. Ia zi, cum facem să ieșim de aici?
Cara pufni și își dădu ochii peste cap. Alți câțiva copii se apropiară de noi.
– Am încercat să fugim de-aici.
– O singură ieșire…
– Blocată.
– Cu un bolovan.
– Doar seara îl dau la o parte…
– Când ne chinuie.
– Eu nu înțeleg ce vor de la noi.
– Eu vreau la mama.
– Ai să vezi și tu…
– Mi-e foame!
Ce să vă spun? Copiii aceia păreau de-a dreptul disperați. Unii dintre ei nici nu-și mai aminteau de cât timp erau în grotă și își pierduseră speranța că vor putea să se mai întoarcă vreodată acasă. Aterizaseră acolo cam ca mine, prinși în vârtejul ecranelor, și veneau din tot felul de colțuri ale lumii despre care nu știam mai nimic.
Treptat, lumina din jurul nostru scăzu, semn că se lăsa seara. Auzirăm voci într-o limbă necunoscută, iar bolovanul de la intrare începu să se miște huruind. Un războinic cu o făclie în mână intră și ne făcu semn să ieșim. Obișnuiți deja cu ritualul de seară, vecinii mei de grotă se conformară fără să crâcnească.
– Unde ne duceți? Stați puțin! Și dacă eu n-am chef să ies? m-am trezit protestând.
Un mârâit și o încruntare din partea războinicului au fost îndeajuns pentru a mă convinge s-o las baltă cu vociferările. Odată ajuns afară, nu m-am putut împiedica să nu mă holbez la întreaga scenă. Da, știu, „a te holba” nu este foarte elegant spus, însă cred că putem trece peste acest detaliu. Așezați în jurul unui foc, ne așteptau niște oameni cum nu mai văzusem decât în cărțile de istorie; cărțile acelea pe care mă obligă tata să le citesc în vacanță. Când m-au zărit – al zecelea și cel mai nou prizonier al lor, au început cu toții să șușotească și să mă arate cu degetul. Te pomenești că nu le-o fi plăcut tricoul meu cu Minecraft!
– Să nu comentezi! m-a avertizat Cara printre dinți.
Cum de simțise că mă pregăteam să-mi manifest din nou nemulțumirea?
– Chiar dacă am ceva de spus?
– Mai ales dacă ai ceva de spus, șuieră fata cu păr negru și ochi albaștri.
Războinicul se apropie de noi, mă apucă de umăr și mă împinse până în fața unui bătrân cu aer impunător de șef de trib. Încruntat, acesta îmi întinse un bol din care ieșeau fuioare de abur.
– Otravă! îi auzii pe copii murmurând în spatele meu.
– Nu bea!
– O să mori.
– Noi n-am avut curaj să gustăm.
– Mi-e foame…
Ce să zic? curajos nu sunt și nici vreun mare luptător. Dar curios știu sigur că sunt. Așa că am luat bolul din mâinile bătrânului și, sub privirile îngrozite ale tovarășilor mei prizonieri, l-am apropiat de buze. Înainte de a gusta, am inspirat profund aburul cu miros de…
– Ciocolată! am șoptit eu fericit.
– Chocolatl! strigă bătrânul.
– Chocolatl! strigă și războinicul.
– Chocolatl! repetară toți cei așezați în jurul focului.
Am băut lichidul cald pe nerăsuflate, apoi, plin de inspirație, am început să turui o poveste despre viața mea plină de ciocolată.
Nu știu dacă războinicii au înțeles ceva din bazaconiile mele, nu știu ce o să se întâmple cu noi la finalul acestei seri, însă știu că oamenii din jurul focului m-au ascultat cu mare atenție. Iar când am terminat de vorbit, bătrânul șef i-a făcut semn Carei îndemnând-o să bea chocolatl și să ne spună povestea ei.
Au urmat toți ceilalți, unul n-a scăpat: Ivan, Olivia, Cezar, Oscar, Liana, Ava, Tania și Achim.
Mamă, tată,
Dacă, prin vreo minune, mă puteți auzi, să știți că, deși ador poveștile și ciocolata, cel mai mult și mai mult îmi doresc să mă întorc acasă!
Ilustrația: Daniela Olaru
Daniela Olaru este ilustrator de carte pentru copii, dând culoare volumelor Povești pe Nerăsuflate, Aventuri în Țara lui Strolyx, Cea mai frumoasă noapte.Cea mai frumoasă zi și Geografie cu Ratonul Pălărie.
Daniela este pasionată de folclor și tradiție și își propune să nu se oprească niciodată din învățat.
Am aflat mai multe despre universul și proiectele sale în cadrul interviului Ilustrații și povești cu Daniela Olaru. Vi-l recomand cu căldură!
