Ilustrație realizată de Ionuț R. Olaru

Astăzi este ziua mea. Împlinesc opt ani. Astăzi este ziua mea și nu știu ce vreau să mă fac când o să fiu mare.

– Cum adică nu știi ce vrei să te faci când vei fi mare, iubitule? s-a strâmbat la mine mătușa Ania.

Sora mamei a venit la noi cu noaptea-n cap să-mi zică lamulțani. Nici nu am apucat să deschid gura să-i răspund la întrebare, că a și continuat fluturându-și mâinile pline de brățări:

– Eu știam încă de la cinci ani că vreau să fiu doctor. Și nu orice fel de doctor, ci Doamna Doctor Predescu!

Ce lăudăroasă! Aș fi vrut eu să-i spun vreo două… În primul rând, că eu nu sunt „iubitule”. Să-și păstreze „iubitule” pentru cățelul moțat pe care îl poartă mereu sub braț pe post de poșetă. În al doilea rând, aș vrea să-i spun că nu-mi pasă: nu-mi pasă nici de ea și nici de când o să fiu mare! Dar a chemat-o mama în bucătărie să bea o cafea și a scăpat. Mare noroc a avut mătușa!

– Lasă, o să hotărăști tu singur ce vrei să te faci… mă mângâie tata ușor pe spate.

Ce să zic? mă mângâie așa cum mângâi o pisică. Știu că n-o prea înghite pe mătușa Ania, că așa zice mama mai mereu „n-o prea înghiți pe sor-mea”. Dar mai știu și că el ar vrea (în secret) să mă fac antre… ante.. un cuvânt complicat cu prenor în coadă. Se pare că e un cuvânt la modă.

Sora mea știe deja că vrea să devină scriitoare și dansatoare și ante…antre… ați înțeles, cuvântul acela cu prenor în coadă. Normal că știe, că doar are zece ani!

Mie unul îmi pasă acum doar de tort și de cadouri. Sigur o să primesc cadouri. De la părinți, de la bunici, cred că și de la nenea Costache, unchiul meu. Chiar, mătușa Ania nu mi-a adus nimic – doar lamulțani-ul, iar asta nu se pune!

O să mâncăm după-amiază tortul, atunci când vin în vizită prietenii mei: Edi, Octavian și Cristi. Vor veni când termină școala. Asta înseamnă că pe la ora trei vor fi aici. O să am grijă să fiu gata până atunci. O să mă ridic din pat, o să mă spăl și apoi o să-mi pun tricoul cel nou pe care scrie Messi. O să mă ajute mama. Ce-aș mai vrea să mă pot descurca singur…

– Vai, dragă, trebuie să plec, mă așteaptă Coco să-l duc la veterinar! se aude, din nou, vocea afectată a mătușii.

Coco este cățelul de poșetă. Mama zice și ea ceva, dar nu aud ce anume, pare că vorbește în șoaptă.

– La revedere, iubitule! îmi strigă mătușa de la intrare, apoi iese cu mulțani-ul ei cu tot.

– Ufff, bine c-am scăpat.

Cel care a răsuflat ușurat a fost tata, dar să știți că și eu gândesc la fel. Soră-mea intră în cameră și ne spune că este gata de școală:

– Sunt gata!

Îmi face cu ochiul și îmi trimite bezele din vârful degetelor. Tata mă mângâie pe picioarele imobilizate, îmi aranjează mai bine perna la spate, apoi se ridică:

– Hai, să nu întârziem!

Aș vrea să-i conduc până la ușă, dar nu pot, că am picioare surde. Întotdeauna au fost surde la rugămințile mele de-a se mișca. Ce oribile!

O aud pe mama scăpând ceva pe jos prin bucătărie, bodogănind pe înfundate, apoi suflându-și nasul. După vreun sfert de oră vine la mine în cameră cu ochi tulburi și un tricou proaspăt călcat: este tricoul cu Messi.

– Mama…

– Da, Silviu.

– Știu ce vreau să mă fac când o să fiu mare.

Mama se așază în pat lângă mine și mă ia în brațe.

– Vreau să mă fac sănătos.

***

Universul creat și desenat de Ionuț R. Olaru este unic. I-am descoperit recent magia și lumina și nu încetez să mă minunez. Încercați și voi, sigur nu veți regreta!

👉 https://www.portfolios.ro/olaru_ionut

👉 https://www.facebook.com/pottersart/

Comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dridriana.ro utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close