Ilustrație realizată de Irina Dima

Într-o după-amiază stăteam cu coatele sprijinite de marginea ferestrei și așteptam să vină Inspirația. Îmi trimisese vorbă că trece pe la mine, însă nu specificase nici ora și nici ziua. Cum devenise cam scumpă la vedere în ultima vreme, eram destul de stresat să n-o ratez. Așa că o pândeam la fereastră zi de zi, conform unui program riguros.

În după-amiaza aceea, așadar, o așteptam pe Măria-Sa Inspirația și tocmai începusem să mă întreb ce-aș putea mânca la masa de prânz, când… prin fața ferestrei mele trecu un tip în mare viteză. Îl știam din vedere, era Acel-Tip-Numit-Timp care-și pierdea vremea zburând cu bicicleta dintr-o parte în alta a străzii mele cât era ziua de lungă.

– Ia, uită-te la el cum biciclește! mi-am spus în barbă, înciudat că el putea face tot timpul numai ce-l tăia capul.

Aș mai fi spus eu una-alta, dar m-am oprit căci tipul s-a proțăpit în fața ferestrei mele.

– Ce faci? m-a întrebat.

– Aștept Inspirația.

– Ha-ha, de parcă ea ar veni când vrei tu.

– Râzi de mine sau știi ceva ce eu nu știu? am încercat eu să înțeleg.

– Nu mi-aș permite să râd de tine.

– Atunci?

– Toate la timpul lor, băiete… a mai spus tipul și a plecat să dea încă o tură cu bicicleta.

Pentru că mă enervaseră – și el, dar și Inspirația care nu mai venea – m-am îmbrăcat în doi timpi și trei mișcări și am ieșit afară. Eu locuiesc pe strada Clepsidrei la numărul 45 și nu mai ieșisem din bârlog de multă vreme. Așa că am luat-o la pas, cu gând să străbat traseul pe care-l făcea necontenit Acel-Tip-Numit-Timp.

Pe Strada Clepsidrei, la numărul 1, locuiau o droaie de copii. Îi auzisem de multe ori țipând, râzând, plângând, dar nu fusesem niciodată curios să-i și văd. Iată că acum aveam ocazia. Ajuns acolo, l-am zărit pe Acel-Tip-Numit-Timp biciclind înceeeet, înceeeet de tot.

– Ce faci, de ce mergi ca melcul? l-am luat la rost.

– Sunt atât de drăguți, mi-a răspuns, cum așteaptă ei să le pice totul mură în gură și cum plâng și țipă și bat din picior că nu trece timpul mai repede.

– Și nu ți-ai dori să scapi de țipetele astea?

– Ba da, dar ca să pot bicicli mai repede am nevoie de cuvântul magic.

– Și care ar fi acela?

– „Mă plictiseeeesc”…

Exact în momentul acela, ca și cum ne-ar fi auzit conversația, copiii începură să se lamenteze:

– Mă plictiseeeeesc… vreau să vină mama mai repede, vreau înghețată mai repede, vreau să mă fac mare mai repede…. mă plictiseeeesc!

Interlocutorul meu începu să pedaleze mai cu spor, iar roțile bicicletei să se învârtă un pic mai repede (dar nu cu mult); m-am luat după el. Nu de alta, dar presimțeam că Inspirația avea să mai întârzie și nu aveam de gând să mă apuce și pe mine vreo plictiseală.

În dreptul casei cu numărul 20, Acel-Tip-Numit-Timp a zâmbit:

– Uite-i, tinerii, drăguții de ei, cum se pregătesc de maraton.

– Cum, care maraton?

– Maratonul vieții, dragule.

– Cred că-ți râzi de mine cu asemenea expresii răsuflate… m-am încruntat eu.

Tinerii de la numărul 20 erau plini de energie și păreau să se pregătească de expediție. Își scoseseră în curte bagaje pline de informații, trolere cu veselie, boccele cu nedumeriri și multe rucsace îndesate cu dragoste. Se uitau mereu la ceas și tropăiau nerăbdători în așteptarea unui semnal numai de ei știut. Acel-Tip-Numit-Timp le trimise bezele din vârful degetelor și înteți ritmul. Trebui să măresc pasul ca să mă pot ține de el.

Ajuns în dreptul casei mele, la numărul 45, biciclistul îmi ceru un pahar cu apă. I l-am dat din toată inima, sperând să stea și să-mi țină de urât o vreme. Dar nu avea de gând să zăbovească.

– Haide! mi-a spus, încălecându-și bicicleta.

– Dar Inspirația? Măcar să verific dacă mi-a lăsat vreun bilet.

– Atunci mă ajungi din urmă, că eu mă grăbesc… mi-a strigat din mers.

Am verificat cutia poștală. Nimic. Am ridicat preșul din fața ușii, acolo unde-mi lăsa uneori bunica bilețele, dar tot nimic. Am dat din mână a lehamite, apoi am alergat să-l prind pe tip din urmă. Îl apucase dintr-odată graba și zău dacă înțelegeam de ce. L-am ajuns abia pe la numărul 60.

– De ce te grăbești în halul ăsta? l-am iscodit, respirând cu greu din pricina alergăturii.

– Neinteresanți!

– Cine?

– Oamenii ăștia… cu tabieturi, mofturi și expediții încheiate (multe chiar înainte de a începe). Plic-ti-si-tori!

– Ba nu, nu sunt plictisitori! l-am contrazis, în timp ce alergam pe lângă el cu limba de-un cot.

– Ba da, sunt!

Nu știam ce să zic, avea și el dreptatea lui. Cei pe lângă care treceam erau cam fără vlagă. Îl priveau pe grăbitul biciclist și-i făceau semne să se oprească. Dar tipul gonea mai repede, tot mai repede, apropiindu-se vertiginos de capătul străzii. M-am supărat:

– Poate că oamenii ăștia nu mai au atâtea bagaje cu informații, dragoste și veselie, însă își doresc să te cunoască mai bine. Și, mai ales, să te înțeleagă.

Tipul cu care-mi pierdeam timpul încă de dimineață a frânat brusc și s-a oprit din biciclit. Mă privea cu un aer ciudat, de parcă îi spusesem un lucru pe care nu-l mai auzise niciodată. Eram curios să-i aflu părerea, însă chiar atunci telefonul îmi zbârnâi în buzunar:

– Alo! Am venit, unde ești, măi?

Bucuros, l-am lăsat baltă pe Acel-Tip-Numit-Timp cu ciudățeniile lui cu tot și am luat-o la fugă înapoi spre casa mea. În fața porții cu numărul 45 mă aștepta, nerăbdătoare, Inspirația.

***

Ilustrațiile Irinei Dima sunt ca foile de ceapă – se lasă descoperite treptat, detaliu după detaliu, unul mai surprinzător decât altul. Abia după aceea imaginea ni se dezvăluie în întregime, acompaniată de emoțiile pe care le-a stârnit pe parcurs.

👉 https://www.facebook.com/Irina-Andreea-444378586033678

Comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dridriana.ro utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close