Ilustrație: Silvia Olteanu

De multe ori mă întreb unde plecăm după ce murim. Pentru că trebuie să mergem undeva, nu-i așa? Cum nu reușesc să-i dau de cap de unul singur, îmi iau inima în dinți și o întreb pe mama.

Mama este în bucătărie, strânge debandada. Este cuvântul ei preferat: debandadă. Îl folosește și în bucătărie, și în dormitor, și pe afară, peste tot. Până și în coșul de rufe zice că este debandadă, de parcă unor amărâte de șosete murdare le-ar sta capul la așa ceva.

– Mama, noi unde mergem după ce murim?

Mama se oprește din spălatul vaselor și îmi aruncă o privire bizară. Ia un prosop și își șterge mâinile, apoi și le așază pe umerii mei :

– Vezi că ai dulceață pe barbă, drăguțule. Și nu uita să te speli pe dinți. Hai, acum fuga la culcare, mama te iubește!

Nedumerit, o privesc dând radioul mai tare și reluându-și baletul în fața chiuvetei. Ba chiar începe să fredoneze și un cântec, de parcă eu aș fi dispărut instantaneu cu întrebarea mea cu tot: I want to break free, I want to break freeeeee… Norocul ei că nu sunt supărăcios.

Pe soră-mea o întâlnesc în drum spre baie. Chiar am de gând să mă spăl pe dinți, dar doar pentru că mi-e frică de dentist, nu pentru că mi-a spus mama s-o fac. Daria vorbește pe FaceTime cu prietena ei, Petra, și se hlizesc una la alta.

– Ce vrei? mă întreabă ea răstit, probabil ca să se dea mare în fața Petrei.

De obicei se face că nu mă vede, așa că profit de ocazie și lansez întrebarea:

– Daria, tu unde crezi că mergem după ce murim?

Soră-mea se uită la mine cu milă, așa cum te uiți la un pisoi plouat, apoi începe să turuie:

– Intrăm într-un univers înfricoșător în care creaturi păroase ne pândesc la tot pasul și unde suntem obligați să pășim pe pietre ascuțite și să mâncăm râme…

Problema cu Daria e că nu știi niciodată dacă să crezi sau nu ce spune. M-a păcălit de atâtea ori încât tare mi-e teamă că și de data asta face la fel. Petra este prima care pufnește în râs din ecranul telefonului:

– Haide, măi Daria, nu-l mai speria degeaba pe frate-tu! Apropo, am ajuns și eu la capitolul ăla din carte în care personajul principal este luat prizonier și…

M-au lămurit buștean așa că le las în pace. Îmi iau periuța și tubul cu pastă de dinți și mă privesc în oglinda din baie:

– Și, totuși, noi unde mergem după ce murim?

L-aș întreba pe tata, dar el nu mai stă de multă vreme cu noi și îl văd destul de rar. Când ne întâlnim mă întreabă numai despre școală și dacă îmi place fotbalul. Cum nu-mi place nici una, nici alta, tata se plictisește repede de conversația cu mine, așa că ne despărțim imediat ce-mi termin de mâncat prăjitura.

Ah, stai! Parcă mi-a luat un telefon de ziua mea, ca să-l pot suna ori de câte ori am nevoie de el. Uite, acum aș avea nevoie de el! Las deoparte spălatul pe dinți și cotrobăi prin cameră după telefon. Sun.

– Alo!

Vorbesc repede, bucuros că mi-a răspuns încă de la primul țâr:

– Alo, tata! Noi unde mergem după ce murim?

– Cine este la telefon? Tataaa… te caută cineva…

O voce de copil uimit, pare că eu m-am speriat de el și el de mine. Închid repede, sigur nu ar fi putut să-mi răspundă la întrebare. Că doar este un copil… așa ca mine.

Pe cine să mai întreb? L-aș întreba pe bunicul, că el a murit deja și sigur știe. Problema e că nu s-a mai întors să ne povestească și nouă ce și cum. Am obosit, vreau să mă bag în pat. Mama strigă la Daria să înceteze odată cu telefonul ăla. Bunica sforăie în patul de lângă mine. Așa face mereu: zice că citește, dar de fapt doarme tun cu cartea pe nas. Ar fi culmea să n-o iau și pe ea la întrebări.

– Bunica, noi unde mergem după ce murim?

– Hm?

– Bunicaaa, trezește-te, am o întrebare!

– Ce-i, puiule?

Arghh… iar m-a făcut „puiule” și doar i-am zis că nu-mi place.

– Noi unde mergem după ce murim?

Bunica oftează, tușește, se foiește. Eu aștept răspunsul cu sufletul la gură. Într-un final vorbește:

– Te-ai spălat pe dinți înainte să te bagi în pat?

– Bunicaaa… serios acum!

Sunt tare supărat. Bunica pare să înțeleagă și hotărăște să fie sinceră cu mine:

– Nu știu, puiule, nu știu unde mergem…

Of, ultima mea speranță este David, colegul meu de bancă. El sigur știe ceva despre povestea asta. Mă trântesc în pat, îmi trag plapuma peste cap și închid ochii. Vreau să găsesc un răspuns la întrebarea mea, dar, totuși, cred că cel mai mult și mai mult vreau să mă joc mâine cu David.

Vă invit să descoperiți uimitoarele desene ale Silviei Olteanu, conțin deopotrivă o liniște și o neliniște fascinante:

👉 https://silviaolteanu.blogspot.com/

Comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dridriana.ro utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close