Nu am timp acum de stat la taclale, pierd trenul. Pleacă la ora 22 și 32 de minute și eu nici măcar nu am ajuns la gară. Te rog, mă grăbesc, nu insista, nu pot să mă opresc niciun minut, nici măcar o secundă.
Ce spui? că dumneata nu te grăbești deloc… Văd și eu asta: stai tolănit în fotoliu, cu cana de ceai și cutia cu biscuiți alături și te aștepți să te distrez povestindu-ți despre mine. Ah, ba îți mai tragi și o pătură pe genunchi ca să-ți țină de cald.
Cum? zici că n-ai căldură și că de asta te înfofolești… Lasă că nici la mine acasă nu-i tocmai climat tropical, dar noroc cu alergătura asta că m-am încălzit. În plus, îmi ține de cald și speranța că trenul de ora 22 și 32 de minute mă va duce departe, cât mai departe, de întreaga tărășenie.
Nu, domnule, lasă-mă în pace că nu-ți povestesc nimic. Nu ai, dumneata, cum să înțelegi ce mă frământă pe mine. Și-apoi, viața mea este doar a mea, cu alegerile mele (bune, rele, așa cum or fi fost ele), dar pentru care nu trebuie să dau socoteală (aproape) nimănui.
– Proaste alegeri! îmi zici mușcând cu poftă dintr-un biscuit și așezându-ți mai bine ochelarii pe nas.
Ai noroc că mă grăbesc, că altfel m-aș opri să-ți dau un pumn, domnule. Că așa mi-a spus și domnul Theodor acum trei zile când i-am lăsat sticla cu lapte: „îți dau un pumn, te fac parfum!”.
***
Să știi că l-am găsit pe domnul Theodor așezat, ca de obicei, pe banca din fața casei sale: îmbrăcat la patru ace, cu costum, vestă, cămașă și cravată, cu pălăria pe cap și bastonul la îndemână. Ai fi zis că-i gata de plecare și-ai mai fi zis, la cât de încruntat privea în direcția mea și a tuturor celor care-i treceau prin fața ochilor, că era pregătit să ne dea cu bastonul în cap la cea mai mică greșeală.
– Hai, domnu’ Theodor, lasă băiatu’ în pace! a apărut Tanti Amalia la momentul potrivit de după tufele de trandafiri care, pe timp de vară, înfrumusețează grădina nesuferitului (îi înfrumusețează doar grădina, nu și viața, pot s-o jur).
– Haide, fii drăguț, doar îl cunoști pe Valentin încă de când era un bebeluș.
– Mda, îl cunosc… a mormăit domnul Theodor, privindu-mă chiorâș.
Problema e că și eu îl știam pe el încă de când eram un bebeluș și nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată spunând ceva de bine sau lăudând pe cineva. Cele mai usturătoare critici, cele mai răutăcioase vorbe, cele mai strașnice înjurături de pe strada noastră, numai în dreptul casei cu numărul unu le-am auzit. Ursuz, hapsân, zgârcit și putred de bogat… asta ți-ar fi spus orice trecător despre elegantul meu vecin, domnul Theodor.
– Hai, ce mai stai… n-ai plecat încă, băiete? și-a îndreptat nesuferitul bastonul către mine.
– Stai, domnu’ Theodor, nu-l fugări, că trebuie să-i dăm bani.
Tanti Amalia i-a luat bătrânului bastonul din mână, l-a sprijinit de banca din lemn, apoi și-a întins palma deschisă fix sub nasul lui.
– Cinci lei, a spus ea zâmbind.
Ciufulită, cu părul adunat într-un coc în vârful capului, într-un pardesiu în carouri și cu mâna întinsă, Tanti arăta ca o cerșetoare, dacă mă întrebi pe mine. O cerșetoare veselă și plină de viață.
– Cât? Ați înnebunit cu toții? Cum să dau cinci lei pe o sticlă de lapte?
– Poate vrei să dai zece la magazin, i-a replicat ea, iar eu m-am minunat atunci de cât de curajoasă putea fi Tanti Amalia să vorbească așa cu nesuferitul.
– Bine, bine…
Domnul Theodor a început să se scormonească prin buzunare, lăsând să se întrevadă pe sub haine un lanț gros de aur prins cu un capăt de nasturele vestei și ascunzând, la celălalt capăt, printre falduri, un ceas rotund.
– Stai să-i aduc și o plăcintă băiatului, a zâmbit din nou femeia cea voioasă și a zbughit-o înspre casă, lăsându-mă singur-singurel în fața hapsânului.
– Na, cinci lei! a scos el, într-un final, din buzunar un mănunchi de bancnote îndoite din care a extras o hârtie violet.
Dar când am apucat bancnota, a ținut-o strâns de celălalt capăt, făcându-mă să mă aplec ușor înspre el.
– Ia zi, s-a întors maică-ta? V-a adus bani? mi-a șuierat el în față, iar în momentul acela l-am urât pentru că nu știa nimeni, în afară de mine și de tata, că mama plecase la muncă în străinătate, așa cum nimeni nu știa cât de greu ne era nouă să ne descurcăm cu laptele pe care-l vindeam zilnic din poartă-n poartă.
Am tras de bancnotă cu riscul de a o rupe și am fugit din grădina casei cu numărul unu cât m-au ținut picioarele. Aveam lacrimi în ochi și gândul la plăcinta pe care mi-ar fi dat-o Tanti Amalia, dacă aș fi fost un pic mai puternic și aș mai fi rezistat o secundă în plus lângă nesuferit.
Am alergat destul de mult, cu privirea haină a ursuzului Theodor înfiptă în ceafă și, deși simțeam că-mi dau duhul, nu m-am oprit până nu am simțit că reușisem să mă descotorosesc de ea. Iar asta să știi că s-a întâmplat abia pe la Strada Stadionului, acolo unde, la numărul 13, se află școala mea. Pentru că, ce să vezi, după ce-mi termin tura de dimineață cu sticlele de lapte din casă-n casă, eu trebuie să ajung și la școală.
De obicei întârzii la prima oră. Tata mă trezește la ora șase în fiecare dimineață, dar nu am niciodată timp suficient pentru câte sunt de făcut și aș da orice pentru cinci minute de somn în plus. O să ți se pară ciudat și învechit ce spun eu acum, mai ales pentru vremurile în care trăim, dar dimineața îl ajut pe tata să care gălețile cu lapte, să le spele, să strecoare laptele și să-l pună în sticle de mărimi diferite. Bine măcar că nu mă cheamă să mulg vacile, o face de unul singur, având grijă ca eu să miros a curat. Dar chiar și așa, mirosul de lapte proaspăt și de vacă mi-e impregnat până și-n suflet, și, aur de mi-ai da, tot nu ți-aș bea niciun strop de lapte.
***
Văd că te foiești. Te pomenești că această conversație ți-a devenit, brusc, incomodă. Sau, poate, ai început să te gândești ce și cât efort depui dumneata pentru laptele pe care ți-l pui cu generozitate în cafea de trei ori pe zi. Te pomenești că ai realizat, dintr-o dată, că există oameni care suportă mirosul de balegă fără să crâcnească, în timp ce tu strâmbi din nas la cel mai mic firicel de caimac din ceașcă.
Știi, până la urmă, dumneata ai insistat să intru și să vorbim și, de fapt, nici nu vreau să mai stau la palavre, că-mi pleacă trenul.
– Doar ora 10 fără un sfert, mai stai… îmi arăți ceasul care ticăie pe perete, în timp ce-ți ștergi ochelarii.
– Dar nu lipsește, oare, ceva din propoziție? Că nu-s obligat să-ți țin dumitale companie.
– Te rog, Valentin!
– Hai că așa mai vii de acasă, deși îți jur că dacă pierd trenul mă întorc la dumneata și…
– Te întorci și…? mă întrebi cu o figură de om care crede doar pe jumătate din ceea ce spun.
Stai liniștit că sunt om pașnic, deși tare mi-ar fi fost de folos un pic de curaj în plus. Mai ales la școală, în momentele în care sunt nevoit să înot printre valurile de răutăți și de comentarii ale colegilor. Până acum am reușit să-mi țin capul la suprafață și să nu mă înec, deși faze de genul „ești sărac” sau „unde-i laptele, pui de văcar?”, îmi stau în gât de fiecare dată.
***
Când am ajuns la școală, pe Strada Stadionului numărul 13, tocmai se sunase de intrare. M-am scuturat de amintirea domnului Theodor și m-am pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Prima oră a trecut foarte repede. Profesorul de istorie ne-a plimbat pe la curtea Regelui Soare în ritm de poveste, iar imaginile de la Château de Versailles pe care le-a proiectat pe peretele gălbui de lângă ușă m-au făcut să visez cu ochii deschiși. În pauză am rămas în clasă ca să-mi fac tema la matematică. Știi, doamna de mate tolerează o grămadă de lucruri, mai puțin să te prezinți cu tema nefăcută. Oricum, problemele erau atât de simple, încât păreau mai degrabă a fi de clasa a treia și nu de a opta. Este adevărat că Matilda, colega mea de bancă, nu era de aceeași părere și, drept urmare, am încercat să-i explic un pic cum e cu isoscelele și cu echilateralele.
Cel mai greu a fost în pauza mare. Oricât m-am străduit să stau pitit și să nu deranjez pe nimeni, tot am dat nas în nas cu Florian.
– Ce faci, bă?
– Nimic.
– Cum nimic? Ți-am dat eu voie să faci nimic?
Băieții care stau pe lângă el mai mereu – Gabi și Vlad – au început să-și dea coate și să râdă.
– Bună asta, Floriane, bună de tot!
Cu un cap mai înalt decât noi toți, Florian era tot în clasa a opta, a opta C. Când m-a zărit, a venit atât de aproape de mine, încât am simțit în nări mirosul de țigară care-i învăluia hainele. Știam că fumează, toată școala o știa, dar nu-i spunea nimeni nimic, nici măcar profesorii. Uneori chiar am senzația că ne bălăcim cu toții, mari și mici, într-o indiferență totală.
– Ai adus, bă, banii? Cât ai făcut azi, pui de văcar ce ești?
Mă rugam în minte să se sune odată și să pot fugi la adăpostul orei de matematică, însă minutele se târau ca melcii și eu trebuia să fac față, din nou, unei confruntări din care știam că voi ieși învins. Dar cum nu puteam să cedez fără luptă cei cinci lei pe care-i aveam în buzunar, am ripostat:
– Mai bine pui de văcar, decât pui de bețiv!
Gabi și Vlad au făcut ochii cât cepele și au amuțit la auzul cuvintelor mele pline de inconștiență. Florian, în schimb, reacționă exact cum mă așteptasem: începu să-mi urle în față.
– Ceee, mă? Ce-ai zis?
Nu am răspuns. Aruncasem benzină pe foc și știam că pălălaia se va face mare cât casa.
– Dobitocule! Cum îndrăznești să spui ce-ai spus? Dă banii încoace, că te sparg!
M-a apucat de umăr și m-a zgâlțâit de-am văzut stele verzi, dar nu m-am clintit din loc. Respira sacadat și a început să scoată tot felul de înjurături pe care nu le pot reda aici. Mi-a cărat câțiva pumni fără ca cineva să intervină:
– Dă banii, bă…
M-a doborât la pământ, într-un final s-a auzit soneria, curioșii s-au împrăștiat pe la clasele lor, iar Florian m-a lăsat în plata domnului. S-a îndepărtat râzând, înconjurat de gașca lui de băieți care numai prieteni nu-i erau, iar eu m-am adunat de pe jos cu ajutorul Matildei. Era crispată și avea lacrimi în ochi. Când am fost în picioare, am căutat un șervețel prin buzunare ca să-mi șterg mucii și lacrimile care (de ce să te mint) curseseră în voia lor, dar nu am descoperit în ele decât bancnota violet primită de la domnul Theodor.
– Hai că de data asta ai rezistat și nu i-ai dat banii! a zâmbit Matilda.
– Mda… mare curajos mai sunt… salvat de clopoțel.
Mi-am scuturat pantalonii murdari și mi-am încheiat geaca. Mâneca dreaptă era ușor ruptă la umăr și nu m-am mirat, Florian trăsese zdravăn de ea la un moment dat. M-am întristat, dar doar puțin, pentru că aveam alte urgențe pe cap și pentru că, chiar așa ruptă, geaca avea să-mi țină de cald în noiembrie care tocmai începuse.
De noi s-a apropiat în grabă Tanti Amalia și mi-a îndesat în mână un pachețel din care se ițea un colț de plăcintă.
– Ia-o, Valentine, că ți-o fi foame… n-am mai apucat să ți-o dau azi-dimineață. Ești bine, te doare ceva?
Am clătinat din cap în semn că nu, apoi am vrut să-i mulțumesc, dar Tanti Amalia nu mai înceta cu scuzele:
– Iartă-mă, Valentine, am ajuns prea târziu… Am avut de măturat în cancelarie și tocmai de acolo am auzit hărmălaia. Până să ajung eu, se terminase bătaia. Lasă că-i spun eu vreo două lui Florian… ce dacă-i fiu de director!
– Lasă, Tanti, nu te stresa, că mă descurc eu…
– Ba o să vorbesc cu taică-său, să afle ce poamă are!
– De parcă n-ar ști… a sărit și Matilda cu gura. Că i-au spus și alții, și tot degeaba.
– Naiba să-l ia… să-și strunească un pic copilul!
Era tare simpatică Tanti Amalia. Și tare sufletistă. După ce că dimineața îndura toate mofturile vecinului meu Theodor, fugea apoi la școală unde îmbrăca uniforma de femeie de serviciu și suporta alte mofturi din partea unor puști amețiți. Noroc că nu-și punea mintea cu toate bazaconiile care le treceau lor prin cap și un și mai mare noroc că știa cum să-i pună la punct atunci când era nevoie.
Am intrat la ora de mate și zău dacă știu despre ce ne-a vorbit profa timp de șaizeci de minute. În mintea mea rula iar și iar filmul întregii dimineți, cu laptele, și tata, și domnul Theodor, și Florian, și Tanti Amalia… și nu reușeam să mă hotărăsc cine era răul mai rău din poveste – domnul Theodor, Florian sau toți indiferenții din jurul nostru?
……………….
