Povești premiate

ELEVUL VERDE DINTR-A TREIA

MARIA IOSANA GHILEA – 13 ani, SÂNTANA

VerdePrinț o privea furios pe Ilinca. O nouă dimineață în care fetița nu voia să meargă la școală! A câta, oare? Și nu doar că nu voia să meargă la școală, dar nu voia nici măcar să se dea jos din pat. În timp ce părinții își pierdeau timpul îngrijorându-se prin bucătărie, fratele mai mare al Ilincăi tropăia nerăbdător în fața ușii:

– Haideți, odată, că întârziem!

Drept răspuns, fetița își trase plapuma peste cap și țipă să fie lăsată în pace.

Nemaiputând-o suporta, VerdePrinț luă cea mai curajoasă hotărâre din viața lui și făcu două sărituri: în primul rând, sări de pe calul pe care stătuse cocoțat vreme de trei pagini; în al doilea rând, sări din cartea de povești direct pe covorul din camera Ilincăi. Cu gesturi precise, curajosul își dădu jos pelerina princiară și se îmbrăcă peste cămașă cu un tricou lălâu care zăcea pe jos. Mai culese de pe covor cascheta neagră a fetiței și își ascunse părul sub ea, își trase cozorocul peste ochi și se prezentă în fața ușii:

– Sunt gata!

Nu-l întrebă nimeni nimic. Cu toții păreau să-și țină respirația, fericiți că-și urniseră, în sfârșit, copila către școală. Dar cel mai fericit dintre toți era, desigur, VerdePrinț. Căci mereu își dorise să ajungă în locul acela misterios numit Școală, loc pe care unii oameni îl lăudau din toată inima, iar alții – ca Ilinca – îl detestau (tot din toată inima).

Înconjurat de hărmălaia dimineții, VerdePrinț fu cuprins de frisoane de bucurie, dar și de frică. Din fericire, își aminti de învățămintele bunului său sfetnic de la palat și își mai aminti și că Ilinca era elevă în clasa a-III-a B, așa că își făcu rapid un plan în patru pași.

Primul pas: să intre în școală.

Al doilea pas: să găsească clasa a-III-a B.

Al treilea pas: să reziste la prima oră.

Al patrulea pas: să improvizeze, în funcție de ceea ce avea să se întâmple la pașii precedenți.

Având în minte toate aceste lucruri, VerdePrinț respiră adânc și porni la luptă…

👑 👑 👑

VerdePrinț era speriat, însă avea încredere că școala e un loc minunat. Cu pași mici și timizi, acesta a urcat prima treaptă ce avea să îl conducă în școală. Respirația îi era rece, privirea încețoșată, însă, dintr-o dată, cineva îi strigă numele din spate. Era cel mai bun prieten al lui, RoșuPrinț, care era deja în clasa a patra.

– Salut VerdePrinț, ce faci aici? Te-ai decis să vii la școală?

– S… salut! Da, a zis acesta foarte încet.

– Vrei să te conduc în școală?

VerdePrinț voia foarte mult să facă acest lucru singur, însă nu dorea să îl refuze pe RoșuPrinț. Fără să mai zică ceva, a dat din cap în semn de negație, apoi s-a apropiat de ușa școlii… și a reușit!

Intrase în școală. Un miros îmbietor de cărți îi încânta nările, iar mulți elevi alergau fericiți în jurul lui.

– De ce ar urî Ilinca școala? Acesta chiar e un loc minunat!

Și iată așa, VerdePrinț începu să exploreze școala, uitându-se la toate planșele expuse, la toate clasele, până și la biblioteca școlii. În sinea lui era nemaipomenit de fericit, dar își aminti că mai are ceva de făcut și anume să îndeplinească pasul 2. Să găsească clasa a-III-a B.

Iar pentru un elev nou-venit, credeți-mă că era greu să găsească acea clasă, una dintre sutele de clase aranjate pe holuri lungi și late, iar ce îl încurca cel mai tare erau duzinele de copii care nu te lăsau să treci prea ușor.

Un clopoțel gălăgios sună, iar dintr-o dată, mare mirare! Duzinele de copii intrară rând pe rând în clase, pe hol rămânând doar câțiva dintre elevii mai mari.

VerdePrinț a răsuflat ușurat, acum putea să își găsească clasa. El s-a dus la unul dintre copiii mari și l-a întrebat dacă știa unde era clasa clasa a-III-a B.

– Tu nu știi unde îți e clasa? i-a răspuns acesta cu un zâmbet larg și cu un chicotit mic.

Elevul mare, văzând că acesta chiar nu știa, îl luă de mâneca hainei și îl conduse spre clasa lui.

Iată, era chiar clasa clasa a-III-a B! VerdePrinț i-a mulțumit elevului și a intrat nerăbdător în clasă, nebătând la ușă.

Clasa lui era una mare, spațioasă, de culoare verde-deschis, în care se aflau 20-30 de elevi ce nu stăteau la locul lor. La catedră era o doamnă. Ilinca îi spusese într-o zi că aceea e doamna învățătoare și că trebuie să asculte de ea. VerdePrinț, neștiind ce să facă, s-a dus la doamna învățătoare și a făcut o plecăciune. Învățătoarea, uimită de gestul acestuia, l-a rugat să ia loc alături de elevul tăcut din spate.

Elevul tăcut și sumbru se numea Eric și avea fața acoperită de un hanorac și o șapcă. VerdePrinț s-a uitat lung la el, s-a așezat și și-a scos caietul pentru a începe ora.

Dintr-o dată, Eric șopti:

– Bună…

VerdePrinț îl ignoră și începu să asculte ce îi preda învățătoarea. Era ora de Limba și Literatura Română și chiar era curios ce se va întâmpla la oră.

Eric spuse din nou, un pic mai tare:

– Bună!

VerdePrinț se uită la el, apoi începu să coloreze pe caiet niște forme, fiind plictisit de oră. I se părea prea greu să se concentreze, dar încerca să îndeplinească pasul 3, adică să reziste la prima oră.

Eric îi puse mâna pe umăr și îi zise:

– Tu ești elevul cel nou?

VerdePrinț, speriat, zise:

– Da, eu sunt.

Apoi Eric nu îl mai deranjă. După un timp, s-a sunat de pauză, iar ora se încheie. VerdePrinț reușise să treacă peste prima oră. Eric se holba la el cum își aduna lucrurile. VerdePrinț s-a hotărât, într-un final, să vorbească cu Eric.

– Bună, cine ești?

– Nu contează cine sunt, spune-mi doar Eric. Tu crezi în magie?

VerdePrinț zâmbi și zise:

– Da.. eu cred în magie, dar de ce?

Eric începu să îi povestească despre o carte ce se afla în clasă, pe raftul de deasupra catedrei unde era învățătoarea. Îi spuse că era o carte magică, care îți poate îndeplini orice dorință ai, însă acest lucru se întâmplă doar la prinții adevărați.

VerdePrinț era uimit și dorea să descopere acea carte.

– Și cum putem ajunge la ea?

– E imposibil, mulți au încercat, însă niciunul nu poate să atingă cartea, doar prinții pot.

– Eu sunt un prinț! a zis VerdePrinț fericit.

Eric, cu un aer hotărât, zise:

– Știu, cartea te-a ales.

Deși VerdePrinț era confuz, pe timpul pauzei el și Eric și-au făcut un plan. Voiau să ia acea carte, așa că au așteptat până ce învățătoarea a mers în cancelarie, apoi VerdePrinț s-a cocoțat pe spatele lui Eric și iată că era foarte aproape să ia cartea.

– Mai sus un pic, un pic mai sus! strigă Eric.

– Nu ajung! E mult prea sus!

Colegii lor se uitau la ei și râdeau în hohote, însă VerdePrinț își aminti de pasul 4 – să improvizeze. Își scoase pantoful, îl luă în mână și se strădui să facă să cadă cartea la el în mâini.

– Ce faci acolo?! strigă Eric speriat.

– Ai încredere în mine! Improvizez!

Cartea a căzut! Toți colegii erau uimiți de reușita celor doi.

– În sfârșit am recuperat-o! exclamă Eric. În sfârșit e a mea!

Cartea a strălucit, elevul a făcut un semn pe ea, a zis ceva în altă limbă și Eric s-a transformat într-un prinț, cu o îmbrăcăminte albastră regală, cu o coroană strălucitoare.

VerdePrinț era confuz. Eric e un prinț? Dar de ce vine la școală și de ce a zis că aceea era cartea lui?

– VerdePrinț, e timpul să plec, mulțumesc că m-ai ajutat să îmi găsesc cartea. Eu sunt AlbastruPrinț, protectorul acestei cărți care s-a teleportat aici. Iar acum… dorința ta. E timpul să-ți spui dorința, așa cum am zis la început.

VerdePrinț începea să înțeleagă totul. De fapt, Eric nu era un elev, era un prinț care își căuta cartea.

– Nu am nicio dorință, zise VerdePrinț.

– Bine, dacă nu ai nicio dorință, e timpul să plec, dar mai întâi trebuie să șterg amintirile tuturor. Nimeni, în afară de tine, nu poate ști cine sunt.

O pudră s-a extins în întreaga clasă, iar toți au uitat ce s-a întâmplat… în afară de VerdePrinț.

Restul orelor au fost plictisitoare, le fel ca prima, însă VerdePrinț îl desenă pe Eric la toate orele.

Odată ajuns acasă, Ilinca l-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva grozav la școală. El a zis că nu, ținând secret tot ce se întâmplase.

Seara, după ce s-a pregătit pentru următoarea zi de școală, după ce a terminat temele, a scris un bilet magic (un bilet ce se transmite magic, doar între prinți) pentru Eric:

„Eric, sper că o să te mai văd. Dacă nu, măcar poți să-mi scrii ce puteri are cartea ta?”

Câteva zile mai târziu, pe mesaj apăru un răspuns:

„Nici eu nu știu încă, de aceea am vrut să o recuperez.”

Iar de atunci, VerdePrinț merge în fiecare zi la școală cu gândul la Eric și îl desenează în timpul orelor, sperând ca într-o zi să aibă și el o carte magică doar a lui.

Cât despre Ilinca, nici acum nu știe ce s-a întâmplat, iar VerdePrinț a încercat să o convingă că școala are părți magice, însă ea tot urăște școala din tot sufletul.

Aceasta este povestea Elevului Verde dintr-a Treia.

Ilustrația: Daniela Olaru

ȘTEFAN MICU – 11 ani, CHITILA

VerdePrinț o privea furios pe Ilinca. O nouă dimineață în care fetița nu voia să meargă la școală! A câta, oare? Și nu doar că nu voia să meargă la școală, dar nu voia nici măcar să se dea jos din pat. În timp ce părinții își pierdeau timpul îngrijorându-se prin bucătărie, fratele mai mare al Ilincăi tropăia nerăbdător în fața ușii:

– Haideți, odată, că întârziem!

Drept răspuns, fetița își trase plapuma peste cap și țipă să fie lăsată în pace.

Nemaiputând-o suporta, VerdePrinț luă cea mai curajoasă hotărâre din viața lui și făcu două sărituri: în primul rând, sări de pe calul pe care stătuse cocoțat vreme de trei pagini; în al doilea rând, sări din cartea de povești direct pe covorul din camera Ilincăi. Cu gesturi precise, curajosul își dădu jos pelerina princiară și se îmbrăcă peste cămașă cu un tricou lălâu care zăcea pe jos. Mai culese de pe covor cascheta neagră a fetiței și își ascunse părul sub ea, își trase cozorocul peste ochi și se prezentă în fața ușii:

– Sunt gata!

Nu-l întrebă nimeni nimic. Cu toții păreau să-și țină respirația, fericiți că-și urniseră, în sfârșit, copila către școală. Dar cel mai fericit dintre toți era, desigur, VerdePrinț. Căci mereu își dorise să ajungă în locul acela misterios numit Școală, loc pe care unii oameni îl lăudau din toată inima, iar alții – ca Ilinca – îl detestau (tot din toată inima).

Înconjurat de hărmălaia dimineții, VerdePrinț fu cuprins de frisoane de bucurie, dar și de frică. Din fericire, își aminti de învățămintele bunului său sfetnic de la palat și își mai aminti și că Ilinca era elevă în clasa a-III-a B, așa că își făcu rapid un plan în patru pași.

Primul pas: să intre în școală.

Al doilea pas: să găsească clasa a-III-a B.

Al treilea pas: să reziste la prima oră.

Al patrulea pas: să improvizeze, în funcție de ceea ce avea să se întâmple la pașii precedenți.

Având în minte toate aceste lucruri, VerdePrinț respiră adânc și porni la luptă…

👑 👑 👑

Intră în școală și începu să caute clasa, sarcină nu chiar atât de ușoară cum își imaginase, pentru că toate sălile păreau la fel. O găsi până la urmă cu ajutorul unei fetițe cu ochelari (hm, cine o fi asta?) care îl apucase de mână în timp ce-i povestea cum a fost în weekend la muzeu (care weekend, care muzeu? se gândea VerdePrinț, lăsându-se condus.). Când au ajuns, tocmai se sunase de intrare. Fetița s-a grăbit spre locul ei, în timp ce noul elev a intrat timid în clasă și a salutat politicos. S-a așezat apoi într-o bancă, singur. Doamna învățătoare l-a trimis însă înapoi în banca lui, cu Matei.

– Bun, copii, prima oră este de matematică, a zis doamna. V-ați făcut toți tema?

– Da! au strigat cu toții.

– Bravo! Este perfect atunci, o să avem timp de o nouă lecție, împărțirea. Scoateți manualele și caietele! Deschideți manualul la pagina 40! Ilinca, citește secțiunea Reține!

 – Nu am manualul la mine.

– Păi, de ce, Ilinca? o întreabă doamna pe un ton acuzator.

– Am uitat. M-am trezit mult prea târziu și nu mi-am făcut ghiozdanul seara. Mi-l fac mereu dimineața, dar azi m-am trezit pur și simplu prea târziu, răspunde Ilinca (adică VerdePrinț).

– Dar parcă mie mi-ai spus exact invers, că ți-l faci numai seara, spune Matei.

– Te-am mințit! îi răspunde Ilinca.

– Dar de ce ai minți despre ceva așa de inutil? întreabă Matei. Adică nu ai avea de ce să minți despre când îți faci ghiozdanul, nu ai nimic de câștigat sau de pierdut din asta. În fine, nu mai contează, continuă Matei.

– Gata, copii, lăsați vorba. Haideți să facem ora, le spune doamna. Matei, citește tu!

Căscând de multe ori și gândindu-se la căluțul pe care-l lăsase singur în carte (oare i-o da cineva să mănânce cât sunt eu plecat?), VerdePrinț reuși să supraviețuiască acelei ore, dar înțelese și de ce Ilincăi nu-i plăcea la școală. Din ce auzea de la părinți, el credea că este foarte frumos la școală, dar acum își dăduse seama că nu era deloc așa. Plictisitor, plictisitor, plictisitor, așa i se părea.

– Gata! Nu mai pot! Plec de aici! Era mult mai bine în cartea de povești!

VerdePrinț plecă de la școală, fugind cât putea de repede înspre casă. Când ajunse, avu, însă, o surpriză: ușa era încuiată. Degeaba sună și bătu, nu îi deschise nimeni. Ilinca ori dormea (ce fată deșteaptă!), ori poate că plecase undeva (să fi intrat în cartea de povești? hm… poate îi dă nutreț căluțului!). Ori poate că pur și simplu nu voia să îi deschidă…

VerdePrinț se gândi atunci la o soluție care să o convingă pe Ilinca să se ducă la școală: ce-ar fi ca, în loc de clasa aia urâtă și tristă, cu doamna care nu știe decât manuale și caiete, să fie un joc video? Cu sarcini și provocări și o doamnă mereu veselă, care împarte steluțe în stânga și-n dreapta? Copiii sigur ar veni de drag la școală!

Dar ca să facă asta, VerdePrinț avea nevoie să ajungă înapoi în cartea cu povești…