– Și crezi c-o să ne ajute?
– Cine?
– Maică-ta.
– Nu, nu cred.
Nemulțumit de răspuns, Marc oftă, își trecu mâna prin păr și mai făcu o încercare:
– Nici dacă-i spui că este o problemă de viață și de moarte? În fond și la urma urmei, un filmuleț nu-i mare lucru.
Alex își coborî privirea și zări o pată pe adidasul drept. Se aplecă să o șteargă, dar mai mult o întinse. Se enervă.
– Nu, mă, nu! Maică-mea turbează numai când aude de filmulețe și de Youtube, de zici că-i născută în epoca de piatră. Nici nu recunoaște că stă cu orele pe Facebook… maică-mea…
Lăsă în plata Domnului și adidasul, și pata și se întinse pe bancă cât era de lung. În parc mirosea a primăvară.
– Lasă, mă, că o scot eu la capăt cumva!
Marc ar fi vrut să-și ajute prietenul, chiar ar fi vrut, dar nu știa cum. Să ajungi de râsul grupului de whatsapp al clasei a șaptea C, era o chestiune serioasă. Adevărul nu părea să intereseze pe nimeni, iar zvonul își făcea de cap prin mințile dornice de senzațional ale colegilor. Și când te gândești că povestea era cum nu se poate mai simplă… În urmă cu câteva zile, Alex o ajutase pe vecina de la patru cu cumpărăturile. Doamna Ionică, drăguță cum era, îl invitase la o prăjitură și un ceai, iar Alex nu o putuse refuza. Știa de la maică-sa cât de singură și de tristă era doamna Ionică de când îi murise băiatul. La plecare, cu lacrimi în ochi, vecina îl îmbrățișase în pragul ușii.
– Să mai vii, Alex, să mai vii… Mai povestim și noi.
În goana ei pe scări în jos, Rita văzuse și auzise:
– Să mai vii, Alex, să mai vii… Mai povestim și noi…
Doar că nu auzise și continuarea:
– … despre Radu, că mi-e tare dor de el.
Urmarea? Toată clasa vuia acum că pe Alex îl îmbrățișase o doamnă, iar whatsapp-urile nu mai conteneau să bipăie, învârtind același subiect, iar și iar, pe toate părțile.
Marc venise cu ideea să facă un filmuleț în care să explice toată tărășenia și, astfel, să le închidă gura. Doar că Alex nu părea deloc convins; plus că-l stresa și nota proastă de la mate de care nu-i pomenise nimic maică-sii. Prins între două apăsări, băiatul aproape că nu mai avea chef să vorbească cu nimeni. Nici măcar cu prietenul lui ce mai bun, Marc.
Vara veni și toată lumea părea să fi trecut la altceva – Rita își luase un motan, colegii de clasă pălăvrăgeau despre ultimul serial de pe Netflix, doamna Ionică se mutase la țară, iar Marc se înscrisese în echipa de baschet a școlii. Până și mama lui Alex se apucase de ceva nou: de Instagram. Doar Alex rămăsese cu gândul blocat la whatsapp-urile din primăvară.
Din fericire, motanul Ritei era o drăcovenie de motan pus pe explorat toate apartamentele din bloc. Așa că, într-o dimineață, pe când mama lui Alex deschidea ușa să plece la serviciu, motanul țâșni înăuntru, indiferent la strigătele stăpânei sale.
– Mă scuzați, sunt nevoită să-mi caut motanul în casa dumneavoastră, râse Rita.
– Sigur, sigur, îi răspunse (cu nasul în telefon) mama lui Alex. Poate îl mai scoți și pe fii-miu din amorțeală, că nu știu ce să mă mai fac cu el.
Rita își găsi motanul în bucătărie, dând târcoale frigiderului. Curajos, sări direct pe masă și atacă un sendviș care zăcea abandonat pe o farfurie. „Ce faci, nebunule!” ar fi vrut ea să zică, dar se opri, văzându-l pe Alex rezemat de tocul ușii.
– Ăla era sendvișul meu, dar oricum nu-l mâncam, vorbi băiatul cu o voce stinsă.
Surprinsă, Rita îngăimă ceva, își recuperă motanul și ieși val-vârtej. Coborî în viteză și abia când ajunse afară respiră adânc. Îi scrise repede lui Marc:
– Văzut Alex. Ce are? Bolnav?
– Alex deprimat. La antrenament. Vorbim după, îi răspunse Marc aproape instantaneu.
– Nu, nu… vorbim acum! insistă Rita.
Marc sună.
– De la povestea cu doamna Ionică, Alex nu mai are chef de nimic și abia de mai iese din casă. Zici că nici vacanța de vară nu-i mai aduce vreo bucurie.
– Care poveste? Care doamna Ionică?
Povestea lui Alex o lăsă pe Rita cu gura căscată. Nici nu și-ar fi imaginat că o glumă putea să ia o asemenea întorsătură. Alarmată de starea colegului său, le scrise tuturor prietenilor: „Ce-i de făcut, fraților, ce-i de făcut?”.
Câteva zile mai târziu, mama lui Alex avu grijă să lase ușa întredeschisă la plecare. Drăcovenia de motan atât aștepta: țâșni înăuntru și se duse țintă la frigider (întredeschis și el). Încurajați de reușita lui, îl urmară un cățel flocos, două pisici albe și un porcușor de Guineea amețit. În bucătărie se iscă o hărmălaie de nedescris care îl smulse pe Alex din camera lui.
– Ce-i cu nebunia asta? Ce nai…
Pisicile albe se luară la bătaie pentru o bucată de cârnat, câinele începu să fugărească porcușorul pe sub masă, Alex sări să salveze o sticlă cu lapte care stătea într-o rână pe ușa frigiderului, porcușorul mai avea puțin și făcea atac de cord, flocosul îl abandonă și fură cârnatul de sub nasul pisicilor, un curent de aer străbătu încăperea, o ușă se trânti și hohote de râs izbucniră în holul de la intrare.
Acolo îi găsi băiatul pe Rita, Marc, Silviu și Adina.
– Ți-am făcut rost de o grădină zoologică, îți place?
– Vrei pisicile sau îți lăsăm motanul?
– Porcușorul nu cred că rezistă la tine, săracu’…
– Preferi flocosul?
Marc își luă prietenul de după umeri și zâmbi:
– Haide Alex, lasă supărarea! Hai cu noi afară, că avem atâtea de povestit…
