Din Siret, Andreea și Alin au acceptat provocarea mea de a scrie în cadrul Concursului de Iarnă. Vă invit să vă instalați confortabil și să le savurați poveștile pe îndelete: sunt aventuroase și pline de umor.
🎈 Felicitări, Andreea ! 🎈 Felicitări Alin!
Andreea Mareci – 13 ani, Siret
Pălăria-neagră-cu-voaletă-mov îmi propune, parcă uitându-se nesigură la celelalte cântărețe, să cânt alături de ele dacă nu doresc să dansez asemenea pisicilor slăbănoage :
– Ai o voce foarte frumoasă, spune Bastonul-negru-cu-mâner-alb, schițând un zâmbet care dezvăluie un dinte de aur.
– Sigur trebuie să fie mirific și mieunatul tău, continuă Cam-multe-kiligrame râzând. Te-am auzit mereu când cântai în camera ta, fiindcă avem un auz mai mult decât excelent. Deci, dacă vrei să ni te alături, aproprie-te de noi, iar dacă vrei să dansezi cu cele fără voce, deplasează-te către sac.
– Miauuu! Miauuu! intervin pisicile slăbănoage, necăjite, odihnindu-și lăbuțele ostenite, profitând de clipele în care ciudatele domnișoare nu cântă.
Mă gândesc că poate, dacă merg lângă domnișoarele cântărețe, dacă voi redeveni vreodată om, aș avea surpriza de a fi babă, iar dacă nu le îndeplinesc dorința, aș sfârși prin a deveni granule. Pisicile slăbănoage mă cântăresc cu privirea, parcă dorind să știe câte granule ar mai primi. Parcă și aerul speriat din încăpere mă îndeamnă să nu mă opun propunerii neapreciate de mine.
Profit de faptul că sunt felină, „rudă” cu leul, regele animalelor și pășesc ferm către cântărețe. De spaimă, eliberez un mieunat lung care pare să se trântească de pereții camerei. Ce mi-aș dori ca ușa să iasă din temelii! Mă simt umilită văzând că mieunatul meu e urmat de râsetele tuturor. Privind babele cu furie, reușesc să încânt cântărețele cu glasul meu, deși aș vrea să dau glas inimii mele care chiar dacă știe răspunsul pe care l-ar primi, dorește să întrebe dacă pot merge acasă, fiindcă mă așteaptă părinții. Oare mi-au auzit și recunoscut mama și tata vocea? Sper să nu vină aici! De fapt, sper să nu calce nimeni pragul acestei case!
La ora 5 dimineața, cântecele și dansul încetează. Spre surprinderea mea, între mine și pisicile slăbănoage plutește o liniște de plumb când pisicile cântărețe părăsesc odaia, urându-ne somn cu vise urâte. Observ că umbrele lor sunt niște babe ce par să fie mereu cu un picior în groapă. Acest lucru îmi face curaj. La ora 5 și 28 de minute, înțeleg de ce celelalte pisici nu au vrut să omoare liniștea vorbind : babele s-au întors în cameră pentru a ne verifica, a pleca din locuință și a cumpăra granule. Yeeey! Deci, ce am văzut ieri este rutina lor. Înseamnă că vor reveni la ora 9 și 23 de minute.
– A reușit cineva, vreodată să fugă de aici? întreb eu și văzând că nimeni nu-mi dă un răspuns continui: Cu siguranță ați încercat să vă întoarceți acasă, nu?
– Nu a izbutit nimeni… Am încercat chiar și în cele mai ridicole feluri la care s-ar putea gândi cineva, spune o pisică albă, suspinând deznădăjduită.
– Vrei să-ți ofer câteva informații despre modurile în care am încercat să evadăm? se oferă valetul.
– Desigur, dacă ești de partea noastră, spun cu o ironie evidentă.
Deși e vizibil rănit de cuvintele mele, pisoiul nu spune nimic. O părere de rău mă îngheață, fiindcă poate, dacă valetul nu mă împingea în fața babelor, el, celelalte pisici și eu sufeream și nu ne mai încurajam povestindu-ne întâmplări în care ciudatele nu erau prezente.
– Deci, am încercat și să desenăm niște copii de-ale noastre crezând că vor prinde viață și vom reuși să ne întoarcem la cei dragi. Apoi, am încercat să fim măcar optimiști, gândindu-ne că deși par ciudate poate, bătrânelele astea sunt cele mai cumsecade din lume sau poate, avem de a face doar cu pisicile lor ori chiar suntem pisici dintotdeauna.
– Ce fac doamnele de când se întorc acasă cu granulele și până seara?
– Tricotează ori fac prăjituri sau jucării în timp ce ascultă radioul pentru a se asigura că părinții nu constată că am devenit prizonierii lor.
– Pe mine m-au chemat într-o seară aici și am acceptat, fiindcă mă gândeam că o să mă primească amabile, cu prăjituri delicioase… Mereu îmi dădeau dulciuri, se plânge o pisicuță portocalie.
– De cele mai multe ori, dorm, încheie valetul. Se pare că și ele obosesc când încearcă să ne epuizeze ca să nu ne mai putem întoarce acasă.
– De ce lasă ușa deschisă când pleacă?
– Cred că au încredere că nu am pleca pentru că nu ne putem întoarce la familiile noastre fiind pisici, zice un motănel negru.
Pe la ora 22, babele doresc să încerce și ceva nou pentru a ne speria sau poate au omis pisicile să-mi spună acest lucru…
Deci bătrânelele au decis să ne citească gândurile până când ceasul cu cuc va anunța ora 23 și 13 minute. Nu reușesc să nu mă gândesc la nimic. Mă mir cum ne pot citi tuturor gândurile concomitent și apoi observ că umbrele lor sunt niște fete înalte, cu părul lung. Atunci încep să mă întreb dacă nu cumva și babele au fost vrăjite de cineva.
Mi se face inima cât un purice când o aud pe Cam-multe-kilograme vorbind și arătând cu degetul spre mine :
– Vedeți, surioarelor ? V-am spus că e necesar să citim gândurile dragilor noștri prizonieri! Fata asta e prima care și-a dat seama că am fost niște domnișoare superbe. Haideți să le prezentăm trecutul nostru! Oricum n-au cum să spună nimănui, fiindcă n-au cum să scape de aici!
Simt că o să-mi fugă pământul de sub picioare când văd că orologiul cu cuc începe să vorbească și în oglinda în care am văzut că am devenit o pisică plouată, figurează babele, fiind tinere și cu chipuri drăguțe.
Ceasul mă informează că acesta este un subiect sensibil pentru cântărețe și ne relatează că atunci când erau tinere, vrăjitoarelor le plăcea să fie în centrul atenției. Erau dezamăgite că nu aveau prieteni și nimeni nu le acorda câteva clipe din timpul său, doar erau prietenoase, inteligente și aveau niște glasuri deosebite cu care doreau să-i bucure pe toți… Într-o zi, domnișoarele au încercat să facă o vrajă pentru a fi apreciate, însă au greșit-o. De atunci, ziua sunt babe și noaptea pisici și au încercat să redevină tinere în toate felurile, fiindcă nu mai țineau minte formula magică folosită și atunci, nervoase, au șters scrisul din cartea lor de vrăji, iar când au dorit să-l recupereze punându-l lângă niște lumânări, cum au fost învățate la școală, nu numai că nu au recuperat slovele, ci și volumul a ars în întregime. Tot de atunci, și-au propus să transforme toate persoanele din cartier în pisici pentru a se simți importante (așa cum e ploaia pentru flori), cântând pe masă ca pe o scenă și făcându-i pe ceilalți să danseze.
– Ziua aceea e cea mai amarnică zi din amintirile noastre, spune Bastonul-negru-cu-mâner-alb privindu-ne, cu ochii parcă plini de gheață. Dacă nu ne uităm la umbrele noastre, uneori nici nu ne mai vine să credem că am fost sprintene. Totuși, nu vom înțelege niciodată de ce am fost nemulțumite de noi… Eram comparate cu niște gladiole, fiindcă eram prietenoase și mereu ieșeam în evidență cu victoriile noastre. Ce ne trebuia mai mult ? Totuși, strada aceasta a fost numită după noi ! Era necesar să ne gândim că nu am putea pierde prieteniile pe care le-am avut și nu mai făceam o astfel de vrajă…
Apoi, ca și cum nimic nu ne-ar fi spus, bătrânele se urcă pe masă și încep să cânte. Neștiind dacă să cânt sau să dansez, mă apropii de masă:
– Treci la dans! Ieri doar ne-am gândit că dacă o tânără cântă împreună cu noi, devenim iarăși tinere, spune Pălăria-neagră-cu-voaletă-mov.
În dimineața următoare, când cântărețele sunt plecate, merg pe furiș către cadă, ca pisicile celelalte să nu creadă că m-am molipsit de la babe luând din ciudățenia lor. Vreau doar să-mi imaginez că sunt la mare, chiar dacă pisicilor nu le place apa. Spre surprinderea mea, când ating apa cu lăbuța, devin om.
„Deci așa pisicile cântărețe redevin babe dimineața” mă gândesc eu sărind de bucurie, uitându-mă instantaneu la umbra mea pentru a mă asigura că nu voi mai redeveni pisică fără intervenția magiei vrăjitoarelor.
Aflându-mă într-o stare de euforie, le invit pe celelalte pisici către cadă. La început, ele cred că sunt o nepoată de a babelor și încep să se întrebe dacă doamnele au frați sau surori, însă când le spun ce am făcut ieri și le descriu cum arătam, verifică dacă pisica descrisă de mine este pe undeva și apoi își pun lăbuțele în apă.
Ne îmbrățișăm și pe urmă toți pleacă spre casele lor, cu excepția mea, deoarece vreau să le scriu domnișoarelor stranii ceva:
„ Aveți grijă la ce vă doriți în viitor că s-ar putea să și primiți! Vă propun să încercați să vă faceți apreciate de ceilalți prin bunătate, fie că sunteți doamne în vârstă, fie că sunteți pisici.
Vă sfătuiesc să nu încercați să fiți pe placul oamenilor prin alte mijloace decât bunătatea, inclusiv cu puterile dumneavoastră magice.
Cu respect,
Una dintre pisicile slăbănoage “
Părăsesc cea mai stranie locuință cu pași repezi, sperând că nu mă voi transforma în pisică atunci când voi ajunge în brațele și la iubirea părinților mei.
Când ajung în fața clădirii pe care o numesc „acasă”, mama și tata par să se uite pe fereastră, așteptând să bat din clipă în clipă la ușă. Îmi deschid amândoi ușa imediat și mă îmbrățișează, fiind bucuroși că vom putea merge toți trei la mare. Apoi, dându-mi o cană cu ciocolată caldă și prăjituri, mă roagă să le povestesc ce mi s-a întâmplat în aceste zile, însă desigur, nu cred întâmplările povestite de mine.
După o săptămână, aflu că babele-domnișoare au plecat din oraș, iar de atunci nici eu, nici părinții nu mai aducem vorba despre cântărețe, fiindcă nu mai auzim nimic de ele.
Alin Gabriel Mareci – 10 ani, Siret
Mai târziu babele părăsesc camera, iar eu nu mă pot opri din plâns în timp ce celelalte pisici mă privesc triste. Îmi fac curaj și întreb valetul dacă și celălalte pisici sunt copii, iar el dă din cap că da. Mă sperii și mai tare când aflu că în sac sunt și alți copii care acum sunt transformați în granule. Acum celelalte pisici îmi spun că în fiecare zi (la ora 23 și 15 minute), babele încep ritualul punând în sac cinci copii pe care îi transformă în granule. Îmi povestesc cum de fiecare dată când încearcă să scape din casa groazei, una dintre pisicuțele fugare este aruncată în foc de vie.
Încerc să fug, dar ele mă opresc spunând că e moarte curată ce vreau să fac. Le explic că trebuie să plec acasă, că părinții mei o să se îngrijoreze, dar pisicile nu îmi dau voie spunând că unele dintre ele nu și-au văzut părinții de luni de zile. Babele se întorc în cameră, iar eu le privesc furioasă. Ele închid toate ferestrele și toate ușile și ne spun că dacă încercăm să fugim nu mai vedem soarele niciodată și trântesc ușa care este gata să iasă din temelie. Pisicile slăbănoage tresar. Eu, panicată, neștiind ce să fac, aproape leșin.
Babele se reîntorc și ne aruncă o vrajă ca să dansăm toată noaptea. Totuși, mă gândesc cum să evadez din casa groazei. Întreb o pisică dacă mai poate exista o ieșire. O pisicuță cu ochi verzi îmi spune că singura zonă neexplorată (și o posibilitate de ieșire) este subsolul, dar e extrem de mare și înfricoșător. Mă avertizează că nimeni nu a trecut de subsol, dar sunt fericită că există o cale de scăpare și îmi croiesc o mică idee. O pisicuță îmi spune că după ultima încercare de scăpare, babele au pus cinci chei diferite, cinci lacăte plus un card care e în buzunarul babei grase . Auzind toate astea, ideile mele se fac praf, dar tot mă gândesc la alte idei noi în timp ce dansez.
Din nefericire, mi-e somn. În dimineața următoare, babele ne trezesc cu o bufnitură imensă… Toate pisicile scot un mieunat înfricoșător, iar babele ne dau o supă incredibil de scârboasă. Apoi aflu că de luni până sâmbătă, babele iau cinci copii din casele lor, iar duminică fură cinci copii de pe stradă. Întreb cum pot să fure cinci copii fără să fie văzute, iar pisicuța cu ochi verzi îmi răspunde că dacă văd un copil singur, îi fură vocea ca să nu poată țipa și se fac invizibile. Ne gândim cum putem să evadăm cât mai repede, fără să ne transforme babele pe toți în granule. Pisica îmi zice că nu avem cum, deoarece suntem doar niște copii care sunt transformați în pisici și nu am avea șanse să învingem trei vrăjitoare nebune, iar eu spun că dacă nu facem nimic, într-un an, toți copiii vor fi pisici.
Până la urmă, după ce babele pleacă, eu și pisicile ținem o ședință de urgență în care le întreb cine vrea să se alăture planului meu și hotărâm că suntem patru pisici (cu tot cu mine) care încercăm să scăpăm. Planul este ca eu să încerc să iau cardul care deschide ușa, iar celălalte trei pisici să găsească cele cinci chei. Babele pleacă pentru a-și face somnul de frumusețe, iar eu și celelalte trei pisici ne punem planul în aplicare: deschid ușa și mergem să căutăm cheile. Casa arată ca dulapul tatălui meu, peste tot sunt lucruri aruncate, sunt ciorapi și alte chestii de care nici nu am auzit vreodată. Celelalte pisici au o muncă mai ușoară, doar trebuie să ia cinci chei; oricum o pisică are vedere bună, dar eu doar de asta nu am nevoie, deoarece la cât de mare e baba aceea, o zărești din prima. Baba stă pe un fotoliu gata să se rupă, iar cardul este în buzunarul ei de la jachetă. Încerc să mă cațăr pe fotoliu cu grijă ca să nu o trezesc pentru că nu vreau să mă arunce în foc. De pe fotoliu încerc să iau cardul, dar nu reușesc deoarece cad, dar măcar reușesc să nu fac zgomot. Încerc de foarte multe ori pentru că îmi este greu cu lăbuțele. Abia din a șasea încercare reușesc să iau cardul afurisit. Apoi mă duc la ușă și văd că sunt doar eu cu încă două pisicuțe. Mă mir că ele au găsit patru chei, însă trebuie să o așteptăm și pe cea care trebuie să vină cu a cincea cheie, dar nici urmă de ea.
La început, ne temem că au prins-o babele și au băgat-o în foc. După zece minute, o zăresc pe pisicuța cu a cincea cheie. Sunt așa de fericită că o să ieșim cu toții din casa groazei! Fix când mai are puțin de mers, se împiedică, scoate un minunat încât se sparg geamurile și cade. Babele o aud și aleargă spre ușă, iar noi deschidem ușa repede și intrăm în subsol. Aici totul arată mai ceva ca în poveștile de groază. Peste tot sunt lumânări aprinse și se aud strigătele copiilor care au fost transformați în granule. Noi nu știm pe unde să mergem, subsolul este ca un labirint imposibil. Putem spune că trebuie să stăm un deceniu ca să ieșim. Babele sunt în spatele nostru, gata să ne omoare, iar noi speriați, alergăm prin labirint și găsim numai fundături. Când nu mai avem ce face, o fantomă-copil care a fost transformat în granule ne arată calea spre ieșire. Când mai avem puțin și ieșim din labirint, babele fac ca să nu mai putem vedea și auzi copiii fantomă și iar nu știm pe unde să mergem.
Când credem că suntem morți, zărim ieșirea și scăpăm din labirint, dar acum avem altă problemă : sunt trei manete și doar una este calea noastră de scăpare. La proba asta observăm că pe jos este un puzzle foarte greu și aflăm că dacă tragem de orice manetă, în afară de una, vom fi azvârliți pe niște țepi ascuțiți. Încercăm să facem puzzle-ul și după câteva piese puse, ne dăm seama că puzzle-ul terminat este un număr – 57. Observăm că pe manete sunt numere. Căutăm numărul 57 până când îl găsim. Tragem de manetă și se deschide o ușă. Intrăm și acolo ne așteaptă o altă provocare. Trebuie să găsim o statuie cu o pisică neagră. Căutăm o grămadă, dar nici urmă de statuie. Sunt numai sticle goale și ziare foarte vechi. După câteva minute de căutare, găsim statuia, tragem de ea și se deschide un seif în care este o baghetă și o incantație. Luăm bagheta și ne ducem către babe: suntem față în față. Citim vraja, mânuim bagheta spre babe și le transformăm în funingine. Odată ce babele sunt învinse, toate pisicile se transformă înapoi în copii.
Toți copiii se întorc la părinții lor și totul este bine. Eu mă bucur foarte mult să-mi văd părinții și hotărăsc să ascult și mai mult de ei, fiind bucuroasă că voi putea merge la mare.
