Deschid ochii. Mă simt ciudat, de parcă o altă Dridriana s-ar fi trezit în locul meu. Dar nu stau prea mult pe gânduri și arunc plapuma cât colo.
Dau fuga să mă spăl pe față și ochii îmi rămân blocați pe chipul din oglindă. Mă apropii, aproape că-mi lipesc nasul de luciul rece, și constat că un fir alb de păr mi-a ieșit în frunte.
– Ce cauți tu aici? mormăi, în timp ce-l smulg cu ciudă.
Îmi dau lacrimile de durere, dar sunt mulțumită că l-am eliminat din viața mea pe intrus. Cu ceva mai mult curaj acum, mă îndrept spre bucătărie. Copiii, dragii de ei, cum mă vor primi ei cu brațele deschise, cu micul dejun și cafeaua pregătite special pentru mine… Zâmbesc numai la bucuria acestui gând. Încep să fredonez o melodie și… dau nas în nas cu o masă vraiște pe care stau claie peste grămadă castroane, furculițe, șervețele mototolite, caiete de teme fără teme, manuale, căni murdare și pixuri împrăștiate. Sub masă nici nu îndrăznesc să mă uit.
Și-atunci, ce credeți că fac? Beau un pahar cu apă rece și mă apuc să fac ordine – sistematic: curate la curate, murdare la murdare. Pregătesc apoi câteva tartine cu unt și tai un castravete felii. Fix când termin, ceasul din perete scoate limba la mine și mă anunță că timpul trece: tic-tac! tic-tac! Așa că o fac pe severa, intru ca o furtună în camera copiilor și-i trag jos din pat. La început se împotrivesc, îmi spun că nu vor să meargă la școală, dar cu voința unei mame nu te pui!
Zece minute mai târziu se prezintă amândoi în bucătărie, ciufuliți și încă în pijama:
– Vrem cereale cu lapteee!
Își sorb laptele cu zgomot, crănțăne cu poftă zahărul și aditivii din cerealele care plutesc în castroanele din fața lor, în timp ce tartinele mele cu unt stau nebăgate în seamă pe un colț de masă, iar feliile de castravete se ofilesc stinghere într-o farfurie.
– Întârziem!
Lucrurile se precipită brusc: nu-mi găsesc caietul de mate, româna unde e? azi am franceză, niciun stilou nu mai scrie, mi-ai cumpărat o radieră nouă? pantalonii pentru sport sunt murdari, uite o gogoașă mucegăită în ghiozdan, mi-a dat-o Alina săptămâna trecută, ne-a cerut doamna niște frunze presate pentru ora de biologie, dă-te mai încolo, frate, că nu am loc…
Zece minute mai târziu mă regăsesc singură lângă ușa de la intrare, stoarsă de puteri, ținând într-o mână un adidas plin de noroi uscat, iar în cealaltă, gogoașa mucegăită de la Alina. Mă gândesc că, oricât de ciudat m-aș simți azi și oricât de pe dos au mers lucrurile în această dimineață, un lucru va rămâne întotdeauna la fel: harababura noastră. Revin în bucătărie, mănânc o tartină din mers, beau o cafea amară, apoi ies tiptil și închid ușa în urma mea.
– În sfârșit! îmi spun și mă așez la biroul meu improvizat, o măsuță din camera copiilor, veche și rotundă, care scârțâie din toate încheieturile.
Deschid laptopul și câteva pagini deschise în Word îmi sar în fața ochilor, doldora de povești începute și destinate neterminării. Sub cot am un vraf de agende în care am notat de-a lungul timpului tot felul de idei, pe care știu deja că nu le voi folosi niciodată. Dar nu mă îndur să arunc nimic, cine știe de unde răsare scânteia unui roman de succes internațional?
– Să încep cu începutul, totuși!
Deschid mailul și aflu că am de scris urgent o poveste pentru blogul nou-nouț al editurii.
– Uite, ăsta ar putea fi începutul zilei de azi, gândesc, ca și cum aventurile din primele ore ale dimineții nici n-ar fi existat.
Încep să scriu plină de avânt și mă bucur de cuvintele care se înșiruie cuminți pe pagină. Iuhuuu!
“Și-atunci Iepurele Țâfnos – zis și Neprevăzutul – se scutură de emoția momentului, își ciocăni cadranul ceasului și zise…”
– Hm, oare ce-ar putea să zică iepurele ăsta?
Îmi ridic ochii din laptop pentru că mi-e sete, dar și pentru că am înțepenit puțin (scaunul pe care stau nu e tocmai ergonomic). Nu pot să nu observ mâzgălelile făcute cu pixul pe masa rotundă:
– Astea-s noi! Ce mă enervează copiii ăștia…
Fac doi pași prin cameră cu gândul la Iepurele Țâfnos, dar și la mâzgălelile de pe masă și îmi promit să nu mă las distrasă de nimeni și de nimic.
– Trebuie să termin azi povestea asta! Așadar… Iepurele Țâfnos spune… se uită la ceas și spune… nu, mai bine nu se uită la ceas, ci spune direct ce are de spus. Dar ce are el, oare, de spus? asta-i întrebarea… Că în funcție de ce spune el, celelalte personaje se duc într-o direcție sau alta. Așadar, să mă concentrez, acest Iepure Țâfnos deține cheia poveștii mele, ce face cu ea? Stai puțin, parcă avea în mână un ceas, nu o cheie…
Gândurile mele o iau razna, își pun piedică reciproc, se încurcă unele pe altele, iar eu nu-mi pot desprinde ochii de la mâzgălelile de pe masă. Mă doare capul, îmi țiuie urechile, iar alarma telefonului sună ca nebuna.
– Ce mai e acum? strig, plină de nervi.
Pe ecranul telefonului aflu răspunsul: reminder – dus mama la doctor, trecut pe la farmacie.
– Fir-ar să fie, am uitat complet!
Nu știu când ajung în mașină, nu știu când ajung la mama, nu știu când ajungem împreună la consultația programată de luni de zile, nu știu când trecem pe la farmacie… știu doar că l-am lăsat pe Iepurele Țâfnos de unul singur, în mijloc de pagină.
Aiurită cum sunt, nici nu bag de seamă când am intrat în după-amiază. Cumpăr mâncare, petrec ceva vreme la raionul de fructe și legume căci, nu-i așa? vrem să mâncăm sănătos. O duc pe mama înapoi la casa ei, bem o cafea împreună și stăm la taifas despre lumea de ieri, deși mie îmi stă gândul mai mult la ziua de azi și la cuvântul „urgent” scris cu litere îngroșate în mesajul editurii.
Revin acasă în jurul orei 17. Îl dosesc pe Iepurele Țâfnos într-un cotlon al minții și mă concentrez pe copii. Dragii de ei, ce bine că au crescut și că pot să-și poarte singuri de grijă! Și cum mă așteaptă ei, cu voie bună și cu temele făcute… clipesc o dată, clipesc de două ori și revin la realitate.
– Cum a fost azi?
Știu că nu e o întrebare bună, dar nu mă pot abține să nu o lansez.
Din vârful canapelei, unul dintre ei îmi face semn să tac ca să audă mai bine transmisia în direct a nu-știu-cărui-meci, din nu-știu-care campionat de fotbal. Ține în mână un castron plin-ochi cu lapte și (ce surpriză!) cu cereale. Câteva picături se scurg din castron pe țesătura canapelei.
– Uite, v-am adus căpșuni!
Celălalt copil trece pe lângă mine cu căștile pe urechi, lălăind un hit la modă de care eu nici n-am auzit. Își face un sendviș și se refugiază în camera în care l-am lăsat eu baltă pe Iepurele Țâfnos câteva ore mai devreme. Chiar așa! Ce s-o fi ales de el?
– V-ați făcut temele? întreb, fără a aștepta, însă, vreun răspuns.
Orele trec, eu fac baletul obișnuit de apartament (mamele știu ce vreau să zic eu aici), este deja seară, iar eu am abandonat orice speranță de a mai găsi o replică inteligentă pentru Iepurele meu Țâfnos. Într-un târziu, plec la culcare cu gândul că iar am pierdut printre degete și timpul, și inspirația. Adorm buștean și visez tot felul de iepuri, copii, povești care țopăie pe tastatură, prieteni pe care am uitat să-i felicit de ziua lor, oameni pe care nu i-am mai văzut de o veșnicie, amestecați cu toții ca într-o salată insuficient asezonată.
Spre dimineață Iepurele Țâfnos se apleacă, mă scutură ușor de umăr și-mi șoptește:
– Trezește-te! Ce-ar fi dacă replica mea ar fi…
Fericită că voi afla, în sfârșit, ce are de spus, îl întrerup:
– Stai! Stai, să notez, ca să nu uit ce-mi zici!
Tresar și mă ridic într-un cot, cu ochii cârpiți de somn. În picioare, lângă pat, copilul cel mic mă privește serios:
– Mama, mi-ai spălat și mie adidașii ăia de noroi?
