Ilustrații: Zelmira Szabó

Detectivul din Vaidenoi, cunoscut și sub numele de Murăngură – Petre Murăngură, mai precis – se pregătea de nuntă. Se trezise cu noaptea-n cap, făcuse un mic jogging pe ulița principală, întâlnise vreo patru câini fără stăpân, fusese lătrat și hăituit de către aceștia pe tot parcursul sprintului final, după care revenise speriat acasă și le trântise poarta în nas (pardon, în bot). După ce își recăpătase suflul, Petre își consultase ceasul cu cronometru:

– Douăsprezece minute alergate în total, declarase el satisfăcut și scosese limba la câinii care-și căutau în continuare de lucru prin fața porții sale.

Murăngură se afla în a treia zi de antrenament. De când văzuse la televizor puzderie de alergători fericiți la maratonul din capitală, îi intrase în cap că trebuia să participe și el la ediția din toamnă. Neapărat! Începuse, așadar, prin a căuta informații pe internet: programe de alergare, antrenori, cursuri, metode, stiluri de alergare, echipamente, vitamine, cronometre, sponsori, cluburi, etc… etc… Iar după ce își petrecuse vreo două luni cu studiatul problemei, își luase inima în dinți pentru faza a doua a procesului: A-ler-ga-rea.

În primele două zile îi fusese tare greu, abia reușise să se dea jos din pat și să ajungă până la poartă, unde făcuse cale-ntoarsă: ba că frig, ba că prea devreme, ba că o durere la genunchi… Dar, iată, că în cea de-a treia zi Murăngură reușise să se urnească, motivat fiind de adidașii lui cei noi (și scumpi) pe care îi comandase pe internet și care îi fuseseră livrați de cu seară.

Înviorat de reușita sa, Murăngură își notă conștiincios în agendă ziua, ora și timpul de alergare realizat, după care își pregăti – la fel de conștiincios – un mic dejun copios. După ce-și termină de mâncat omleta, Murăngură așeză farfuria în vârful mormanului de vase abandonate de câteva zile în chiuvetă, apoi se postă în fața dulapului cu haine.

– Cu ce să mă îmbrac eu, oare, azi?

Pentru că răspunsul la această întrebare nu era unul evident din motive de cămăși necălcate, Murăngură se trânti pe pat ca să se poată concentra mai bine. După numai câteva minute începu să sforăie încetișor, visând la alergări, maratoane și recorduri naționale. Visul minunat îi fu, din păcate, întrerupt de bubuiturile în ușă ale lui Nea Gică. Acesta nici nu mai așteptă să fie poftit înăuntru, ci năvăli în casă speriat:

– Dom’ Detectiv, eu nu mai vreau!

– Hă?

Cu ochii împăienjeniți de somn, Murăngură părea ca picat din lună.

– Nu mai vreau și gata!

– Ce nu mai vrei, Nea Gică?

– Păi… să mă-nsor!

Pricepând despre ce era vorba, Murăngură începu să râdă încetișor:

– Și Stela ce părere are despre asta?

– Stela… păi, ea nu știe că m-am răzgândit, răspunse Nea Gică îmbufnat.

– Hai, Nea Gică, lasă smiorcăiala că nu mai ai douăzeci de ani! Mai bine zi-mi cu ce să mă îmbrac, schimbă Murăngură subiectul delicat.

– Mda, este adevărat că merg pe patruzeci și trei… bombăni mirele. Uite, asta roz este numai bună.

– Crezi că ar trebui călcată? oftă Murăngură.

– Da’ de unde! Că și-așa se boțește iar…

În timp ce Nea Gică își rumega îndoielile, Petre Murăngură începu să se pregătească de nuntă. Își încălță dragii lui adidași, își puse cămașa, parpalacul cel pătat și își luă faimosul baston de care nu se despărțea niciodată:

– Mergem, Nea Gică?

– Mergem!

Cei doi ajunseră la casa Stelei în același timp cu Mihăiță. Băiatul venise de-acasă într-o fugă ținând în mână câțiva trandafiri albi, proaspăt smulși din grădină. În timp ce fixa florile în coafura miresei, tanti Iolanda îl certă:

– Iar te-ai luat cu joaca, măi băiete! De o oră te aștept, pe unde-ai umblat?

– N-am umblat pe nicăieri, mama. Am ajuns acasă, am luat florile și am plecat, așa cum mi-ai spus.

– Și ciocolata a fost bună? își privi tanti Iolanda pe sub gene fiul murdar de ciocolată pe la gură.

– Da… râse Mihăiță. Mi-a dat Andi snickers-ul lui la schimb cu punga mea de skittels.

– Snickers, skittels… m-apucă durerea de cap cu tine, de parcă nu mai știi să vorbești românește!

Simțind că tanti Iolanda se enervase de-a binelea și temându-se pentru coafura ei, mireasa încercă să-i împace.

– Lasă-l, tanti, că-i copil…

– Da, un drac de copil!

– Să se bucure și el de ziua asta…

– Ce știi tu, Steluțo… se bucură scoțându-mi mie peri albi de zece ori pe zi!

Stela se foi pe scaun, încurcată. Noroc cu Mișulică, motanul blănos, care îi sări în brațe și mai destinse atmosfera cu un mieunat. Mihăiță profită de moment și o zbughi afară, tot cu gândul la ciocolată.

– Bună ziua, bătu Murăngură cu bastonul în tocul ușii, gata pregătirile? La ce oră vine popa?

– Preotul! se răstiră la el într-un glas și Stela, și tanti Iolanda. Pre-o-tul, nu popa! Și nu vine preotul la noi, mergem noi la el, la biserică.

– Aha! se dumiri Murăngură care nu mai participase la nicio nuntă. Și la ce oră ziceți că mergem la popă?

Tanti Iolanda își dădu ochii peste cap, iar Stela pufni în râs.

– La patru. Vezi să fie gata și Gică, să nu care cumva să dea bir cu fugiții!

Despre ce-a urmat mai apoi, Murăngură nu prea ar fi ști ce să povestească. Cert este că se simțise ca și cum ar fi fost luat pe sus de un vârtej: nașii și nuntașii, încorsetați cu toții în haine sclipitoare și cu pantofi strâmți în picioare; tămbălăul de la casa miresei cu pupături și turte rupte deasupra capului; drumul spre biserică și chiuiturile care speriară toate țepoasele și toți mișulicii din sat; popa (pardon, preotul) care s-a împiedicat de o treaptă de era cât pe ce să pice în mijlocul nuntașilor; rudele împărțite în două tabere – înlăcrimații și indiferenții; copiii foindu-se de colo-colo și babele răstindu-se la ei pe șoptite.

Murăngură trecu prin toate acestea ca printr-un vis din care se trezi în momentul în care tanti Iolanda îl împunse cu cotul ei ascuțit:

– Orezul, bomboanele… scoate repede orezul și bomboanele, că-i gata slujba!

– Ceee?

– Orezul, Dom’ Detectiv! Orezul pe care-l aruncăm peste miri când ies din biserică. Nu-mi spune c-ai uitat…

Speriat numai la ideea unei noi lovituri cu cotul, Murăngură își veni în fire.

– Orezul, da, orezul…

– Și bomboanele… adăugă tanti Iolanda în timp ce-l conducea afară din biserică.

– Și bomboanele…

– Nu pot să cred că ai uitat… un singur lucru aveai și dumneata de făcut la nunta asta și poftim, praful s-a ales! Vezi că în cinci minute ies mirii.

Tanti Iolanda îi aruncă o ultimă privire furioasă, apoi îl lăsă să se descurce.

– Ei, că n-or fi cinci minute fix! bombăni detectivul și ieși în drum, pregătindu-se de acțiune.

Își sprijini bastonul de primul gard care îi căzu sub ochi, își scoase parpalacul și își suflecă mânecile roz. Își roti tacticos brațele, făcu două fandări, își setă cronometrul și abia apoi țâșni ca din pușcă. Direcția: magazinul universal din sat, numit și abece. Cu părul în vânt și zulufii pe frunte, detectivul se minuna de ușurința cu care îl purtau picioarele și trimise un gând de recunoștință curierului care îi livrase adidașii fix când avea mai mare nevoie de ei. Păsările-n zbor, briza maratoanelor…

Murăngură visa cu ochii deschiși, alergând ca vântul și ca gândul. Numai că, odată ajuns în fața abece-ului, visul i se spulberă ca un fum: magazinul era închis.

– Ce prost sunt! Tot satul e la nuntă. Ce mă fac acum?

O și vedea pe Iolanda repezindu-se la el cu o falcă-n cer și una-n pământ, dar îi mai vedea și pe Nea Gică și pe Stela, supărați că le-a stricat frumusețe de nuntă. Detectivul era atât de supărat încât uitase până și de cronometrul care continua să numere secundele atât de prețioase pentru un alergător profesionist.

– Na! după boroboața asta chiar că va trebui să-mi fac bagajul de plecare.

– Cu cine vorbești, Dom’ Detectiv?

Sprijinit de peretele abece-ului, lângă un tomberon, Mihăiță îl privea curios. Curioși îl priveau și ceilalți puști – vreo cinci, refugiați acolo de toată agitația pe care o presupunea nunta.

– Orezul și bomboanele… am uitat de ele, îngăimă Murăngură obosit.

Plini de compasiune pentru cel care avea să înfrunte în curând furia Iolandei, puștii se strânseră în jurul lui. Îl încurajară cum puteau ei mai bine, adică scormonindu-se prin buzunare și oferindu-i câte o compensație dulce. Murăngură le primi resemnat, asemeni unui condamnat la moarte. Desfăcu un mars, mușcă din el și atunci o idee îi sclipi în minte:

– Băieți, ia spuneți, ce-aveți voi prin buzunare?

– Cum adică?

– Ce-aveți în ele? bomboane, ciocolată, dulciuri?…

– Îhî…

– Mai știți ce spuneau muschetarii: toți pentru unul, unul pentru toți!

– Hă? Cine?

– Bine, bine, vă explic mai târziu… haideți cu mine că ne-așteaptă tanti Iolanda!

Poate că Murăngură de unul singur nu ar fi reușit să-i convingă, însă numele Iolandei avu efect și de data asta. O luară cu toții la goană în urma detectivului, iar câteva minute mai târziu (nu știm exact câte, căci, așa cum spuneam și mai devreme, Murăngură uitase complet de cronometru), mirii pășiră afară din biserică sub o ploaie de skittels-uri, mars-uri, m&ms-uri, tictac-uri, milkyways-uri, snickers-uri și alte …u-uri scoase de prin buzunarele copiilor.

– Casă de piatră!

– Fericire!

– Ura, trăiască mirii!

Stela și Nea Gică erau în culmea fericirii. Tanti Iolanda era pe poziții, gata să preîntâmpine orice neprevăzut nuntesc. Mihăiță era supărat că rămăsese fără dulciuri. Detectivul Murăngură era cu gândul la maraton și la antrenamentul din ziua umătoare.

Vă recomand să citiți și:

👉 Detectivul și Țepoasa

👉 Detectivul nu scapă de dileme

👉 Detectivul și Blănosul

Comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dridriana.ro utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close