Maurice II: O coadă de ajutor

Același personaj, doi povestitori: o nouă zi din viața lui Maurice, dragonul de 575 de ani care bea ceai de iasomie. Îi mulțumesc Anei Groszler pentru provocare!

Domnul Maurice își răsuci mustățile și sorbi din ceaiul lui de iasomie. Era îngrijorat. Poștașul nu îi mai adusese nicio scrisoare de două zile.

Îmi veți spune, probabil, că două zile contează prea puțin în viața unui dragon de 575 de ani. Este adevărat. Însă două zile fără niciun semn din partea lui Andrei contau enorm pentru Maurice. Pentru că de 8 ani de zile cei doi își scriau zilnic și, dacă e să fim sinceri, niciunuia nu îi fusese prea ușor. Andrei obișnuia să-și scrie misivele cu puterea gândului, ori gândul are prostul obicei de-a zbura în toate direcțiile; iar Maurice scria cu o pană (pe care împrumutase de la o pasăre Phoenix cam împrăștiată) înmuiată în cerneală.

– O fi bolnav… își spuse Maurice. Am auzit eu că locuitorii din lumea lui Andrei pot avea tot felul de manifestări ciudate, numite boli. Am auzit că unii ajung chiar să și tușească sau, mai rău, le apar niște bube pe față.

Mai trecură două zile și Maurice începu să se gândească la tot felul de lucruri înspăimântătoare:

– Te pomenești că o fi supărat pe mine!… Știu că nu l-am invitat niciodată pe Insula mea din Vată de Zahăr, dar nici el n-a fost prea dornic să mă viziteze în toți anii ăștia.

După alte trei zile fără nicio veste de la Andrei, dragonul se hotărî:

– O să mă duc să-l caut! Băiatul are nevoie de mine, iar eu stau aici plângându-mi de milă.

Zis și făcut ! Maurice își pregăti geanta de voiaj: periuță și pastă de dinți, un combinezon impermeabil pentru ploaie și o pereche de ochelari de soare. Slip nu-și luă, căci n-avea timp de bălăceală, în schimb îndesă în geantă zece bețe cu vată de zahăr. Nu de alta, dar nu știi niciodată când ți-e poftă de ceva dulce.

Gata de călătorie, Maurice închise ochii și spuse repede un „zbordezorpestezăvor” (adică un fel de „abracadabra” în limba dragonească). Nici nu apucă să fluture din coadă că se și pomeni în fața casei lui Andrei.

– Ce repede-am ajuns! se miră. Dacă știam, veneam eu mai demult în vizită pe-aici.

Dragonul se apropie de ușa casei și bătu ușor cu coada în ea, atent să nu o spargă. Niciun răspuns. Maurice mai încercă o dată, ceva mai tare. Niciun răspuns.

– O fi bolnav de surzenie, se îngrijoră Maurice și, fără a mai sta pe gânduri, dădu buzna în casa lui Andrei.

Odată intrat în încăpere, dragonul călător rămase cu gura căscată. Nu numai că Andrei era bolnav de surzenie, dar și mama și tatăl lui păreau să sufere de aceeași boală. Fiecare dintre cei trei zăcea, nemișcat, într-un fotoliu.

Andrei avea ochii ațintiți spre un ecran nu prea mare pe care îl ținea pe genunchi, în timp ce sorbea cu zgomot dintr-un pahar cu pai. Mama avea și ea un ecran în mână și, strângând din buze, își mișca pe el degetele cu repeziciune. Doar tatăl părea să doarmă cu nasul în ceva ce semăna cu o tabletă de ciocolată, doar că nu era de ciocolată.

– Andrei, strigă Maurice, ce faci? Ești bine?

Nicio reacție din partea nimănui, de parcă nici nu intrase pe ușă ditamai dragonul de 575 de ani.

– Doamna „mama lui Andrei”, aveți nevoie de un doctor? Sunteți bolnavi de… ecranită?

Maurice nu știa cum se numește boala celor trei, însă era clar că aveau mare nevoie de ajutor. Începu să se miște agitat prin cameră, în căutarea unei idei salvatoare. Era atât de concentrat, încât nici nu observă cum mătură cu coada toate paharele de pe masă și nici cum cad unul câte unul tablourile de pe pereți și ghivecele de pe pervaz.

– Gata, știu! se lumină Maurice. O să-l aduc aici pe bunicul meu, Dragonul-Vrăjitor. Sigur are el vreun leac pentru ecranita asta.

Dornic să rezolve problema cât mai repede, dragonul se repezi spre ușă în viteză, dar se împiedică de niște cabluri care se ițeau de sub covor și se întinse cât era de lung (și de lat) lângă un vraf de cărți care zăceau pe podea.

– Auuu!…

Toate aparatele electrice și electronice din casă își încetară bâzâitul obișnuit, moment în care Andrei își ridică, nemulțumit, capul din ecran:

– Hei, cine mi-a oprit internetul?

Văzând cablurile smulse din priză, băiatul se smulse și el din fotoliu cu gând să le pună la loc.

– Cine a lăsat ușa de la intrare larg deschisă? se minună el.

Andrei puse mâna pe clanță să închidă ușa, dar zări în cutia poștală un colț de hârtie albastră. Luă cheița din coșul-pentru-mărunțișuri-aruncate-claie-peste-grămadă și deschise cutia: „Noile Aventuri ale Dragonului Maurice – ediție specială” avea coperta albastră.

Uitase de abonamentul la revistă de când cu tableta primită în dar de ziua lui.

– Ai rezolvat cu cablurile alea? îl întrebă mama care nici nu se clintise din fotoliul ei. Dar băiatul era deja afară și nu o auzea.

Așezat pe bordura din fața casei, Andrei răsfoia revista care îi plăcuse atât de mult când era mic. De fapt, dacă era să fie sincer, Maurice și Insula lui din Vată de Zahăr îl fascinau în continuare.