SuriMama adulmecă aerul din jur, apoi trase cu ochiul înspre patul copiilor. Așezați pe o parte și înghesuiți unii în alții, asemeni unor lingurițe perfect aranjate într-un sertar, cei trei păreau să fi adormit, respirând încetișor, fiecare în ceafa celuilalt. Zâmbi văzându-l pe cel mai mic cum dormea cu genunchii ridicați la piept, cu nasul lipit de peretele rece, dar fericit că-i venise în sfârșit și lui rândul să țină în brațe plușul familiei.
SuriMama închise cartea ușor și se ridică de pe fotoliul care îi făcu în ciudă și scârțâi. Speriată de zgomot, își ținu respirația pentru o secundă, apoi se relaxă: cei trei dormeau duși și atâta timp cât stelele străluceau pe cer, nimic nu avea să le tulbure somnul și visele. SuriMama căscă și se îndreptă spre camera ei, unde se cuibări în patul moale la care visase pe parcursul întregii seri. În ciuda sforăiturilor zgomotoase ale lui SuriTata care ocupase trei sferturi de pat, SuriMama adormi buștean de îndată ce închise ochii.
Câteva ore mai târziu, pe când soarele încă mai lenevea în culcușul său, SuriMama se trezi speriată de visele tenebroase care îi ocupaseră mintea. Pipăi printre cearșafuri locul din stânga ei și, negăsind pe nimeni, sări din pat.
– Când o fi plecat? Oare a găsit ceva de data asta?
Se înfășură într-un șal scămoșat și decolorat, și, cu pași repezi, ieși din dormitor și se îndreptă spre bucătărie. Acolo îl găsi pe SuriTata: prăbușit pe un scaun în lumina cețoasă a dimineții, cu privirea pierdută în traista goală aflată la picioarele lui, pe podea.
– Ce-i? Ce s-a întâmplat? Ești bine? Răspunde odată! De ce nu vorbești?
Asaltat de întrebările soției amețite încă de coșmaruri, SuriTata nu găsi nimic mai bun de făcut decât să se scarpine după o ureche:
– Purice afurisit! Pleacă de-aici, ți-am spus deja că n-am chef de joacă!
SuriMama îl privi pe intrus sărind de după ureche și aterizând departe, fix în traista care, dintr-o dată, nu mai fu atât de goală.
– Deci?
– Deci… nimic!
– Cum adică, nimic? S-a întors lumea pe dos și nu știu eu? sau te pomenești că s-au schimbat regulile peste noapte și pe noi nu ne-a anunțat nimeni… Cum adică, nimic? se oțărî soția punând mâna pe traistă și scuturând-o zdravăn, doar-doar o ieși ceva din ea. De frică, puricele se pitise într-o cusătură și, cu ghearele încleștate de un nod, se ruga din tot sufletul să nu pice din traistă și, mai ales, să nu aibă de-a face cu SuriMama cea furioasă.
SuriTata ar fi râs văzând-o cât de înverșunată era împotriva bietei traiste… ar fi râs dacă nu era de plâns.
– Nu am găsit nimic de mâncare, dragă! Nimic, nicăieri! Am luat la rând toate încăperile oamenilor: bucătărie, cămară, pivniță… am cotrobăit peste tot, crede-mă! Până și în sufragerie m-am aventurat, în dormitor, în baie… doar-doar oi găsi ceva pentru noi. Îți spun, locatarii casei au plecat și nimic nu a mai rămas în urma lor, nimic de mâncare pentru noi. În fine, mă duc să mă odihnesc un pic, că-s mort de oboseală.
SuriTata lăsă totul baltă – și traistă, și soție, chiar și pe puricele care se căznea să se facă nevăzut – și se aruncă direct în pat: ostenit, disperat și îmbrăcat. Fix când soarele răsărea teatral într-o explozie de galben și de roz.
Un lipăit de picioare desculțe o trezi pe SuriMama din gândurile negre care o năpădiseră la primele ore ale dimineții. Era vremea micului dejun care, de altfel, avea să fie mic, mic de tot, dacă e să ne luăm după golul din traista care zăcea în continuare pe podea. Puricele reușise să scape și, probabil, plecase ușurat la casa lui.
– Bună dimineața, drăguțo! cum ai dormit?
SuriCella lipăi pe lângă ea cu ochii lipiți de somn și de tabletă.
– Vrei niște cereale cu aromă de molie, poate și un ceai?
SuriCella se trânti pe primul scaun care-i ieși în cale și, cu un deget arătător, începu să apese energic pe ecran.
– Vrei ceai? ridică tonul SuriMama, enervată de distanța dintre lumea ei și cea a fiicei sale, care se făcea un pic mai mare în fiecare zi.
– Ce-ai zis?
– Că facem consiliu de familie în treizeci de minute, trezește-i și pe frații tăi!
Ca să se liniștească, SuriMama îi întoarse spatele și își turnă cafea într-o ceșcuță colorată, după care scoase o tabletă de ciocolată din ascunzătoarea ei secretă (adică de sub mormanul de prosoape și șorțuri de bucătărie). Cu ceașca aburindă într-o mână și cu ciocolata în cealaltă, ieși pe balcon și le savură pe îndelete.
Jumătate de oră mai târziu, îmbrăcată în salopeta ei norocoasă și cu părul strâns coc în vârful capului, SuriMama îi găsi pe toți în bucătărie, sporovăind veseli și preocupați să ajute fiecare cum putea… Stop! cred că s-a strecurat o greșeală aici!… Jumătate de oră mai târziu, îmbrăcată în salopeta ei norocoasă și cu părul strâns coc în vârful capului, SuriMama îi găsi pe toți în bucătărie, preocupați să nu-și vorbească. SuriFelix își butona de zor telefonul, așezat pe jos, cu spatele lipit de frigider. SuriCella își odihnea capul pe masă, printre firimituri, și privea fascinată imaginile care se derulau pe tabletă. SuriToma străbătea încăperea în lung și-n lat, cu ochii plonjați în ceasul smart de la mână și numărându-și pașii.
– Ce mâncăm? Mi-e foame! lansă SuriToma din mers și evitând la milimetru o ciocnire cu mama lui.
– Da, chiar așa! Ce mâncăm azi? se trezi și SuriCella să întrebe, ridicându-și capul dintre firimituri.
– Unde-i tata? strigă SuriMama exasperată, sătulă să gestioneze de una singură astfel de momente.
– Doarme! La baie! mormăi SuriFelix de lângă frigider.
Simțind, parcă, norii de panică ce se adunau în încăpere, SuriTata își făcu apariția proaspăt și glumeț, ca și cum dormitul îmbrăcat sau dormitul la baie (asta depinde de cine și cum spune povestea) îl înzestrase cu un car de optimism din care era gata să ofere și altora.
– Dragii mei… azi este prima zi din restul vieții voastre! vărsă el primele zece grame de optimism către urechile nu foarte receptive ale odraslelor adunate în bucătărie.
SuriMama, obosită deja de amestecul improbabil de panică și optimism care plutea prin aer, se sprijini de chiuveta plină de vase.
– Ce zici tu acolo?
– Ascultați-mă bine, copii! De azi înainte veți păși în noua voastră viață și…
– Yes! îl întrerupse SuriToma. Am zece mii de pași, deci primesc un reward de două rubine pe care le pot preschimba într-un diamant dacă fac cinci mii de pași suplimentari.
Pentru că nimeni nu reacționă în niciun fel, mezinul familei își ridică pentru o clipă ochii din telefon. Dar numai pentru o clipă, căci rubinele și diamantele din joc erau mult prea importante ca să le piardă din vedere.
– Ăăă… ce spuneai, tata? Ultima zi din prima noastră viață?
– Băi, frate, fii și tu un pic pe fază! îl apostrofă SuriFelix. Că din cauza ta și-a rubinelor tale, nici eu n-am înțeles ce-a zis.
– Auzi, prima zi din restul vieții noastre… ce replică de film demodat! mormăi SuriCella, rupându-și o unghie cu dinții.
SuriTata îi privi zâmbind, încrezător în viitorul luminos al urmașilor săi. Atunci, nemaisuportând situația, SuriMama adună traista goală de pe podea și o aruncă pe masă, așa cum îi arunci mănușa unui rival cu care nu o mai poți scoate altfel la capăt.
– Dragilor, iubiților, răsfățaților… gata cu leneveala! Nu mai e nimic de mâncare în casa asta, se impun măsuri drastice și nemaiîntâlnite!
Dacă vă imaginați că această provocare a avut vreun efect asupra celor trei juniori, vă înșelați amarnic. Doi dintre ei nici măcar nu au auzit-o, iar al treilea și-a dat ochii peste cap, scuipând un rest de unghie pe jos. Singurul care a reacționat la provocare (într-un mod foarte original, de altfel) a fost puricele care se pare că, până la urmă, nu mai plecase la casa lui. Captivat de scenele domestice care i se derulau sub ochi, puricele se cocoțase pe cel mai înalt dulap din bucătărie, unde începuse să se tăvălească de râs auzind-o pe SuriMama.
– Ha-ha, se pare că nu sunt singurul părinte în situația asta! hohotea el de mama focului, înghiontind o molie surdă care avea drum pe acolo.
– Cine, unde, cum?
– Stai puțin aici, cu mine, la spectacol, o îndemnă puricele. Vei primi o doză nesperată de optimism… gratis!
***
– Pe bune? Doar atât ne dai azi de mâncare?
– Eu vreau mai multe, că-s mai mare!
– Eu vreau mai multe, că-s mai mic!
– Eu nu vreau deloc, că-s vechi și mucegăite!
SuriTata împărțea frățește ultima porție de cereale din întreaga casă. Terminase de ceva vreme cu împărțirea optimismului, care se dovedise a fi insuficient – primele zece grame se duseseră oricum pe apa sâmbetei, iar restul de nouăzeci nu fuseseră deloc apreciate, deși le oferise cu toată dragostea. SuriMama, exasperată, se retrăsese în baie ca să respire adânc și să numere lent până la 50.
– Una, ție! Una, mie! Una lui Sfântu’ Ilie!… termină SuriTata cu împărțirea cerealelor.
Abia atunci SuriCella, SuriFelix și SuriToma începură să prindă ideea cu prima zi din noua lor viață. Locatarii de drept ai casei, oamenii, plecaseră. Plecaseră de tot! Auziseră ei ceva cum că n-o duceau prea bine în ultima vreme, dar chiar și așa, suriminii-părinți se descurcaseră să adune suficientă mâncare pentru familia lor. Doar că acum, odată cu locatarii, plecaseră și toate rezervele lor, iar casa, biata de ea, rămăsese singură și tristă, într-o rână, gata să se prăbușească la prima furtună.
– Gata, m-am gândit! apăru lângă ei SuriMama care, odată ajunsă la numărul 27, lăsase baltă numărătoarea.
– Suntem numai ochi și urechi! spuse SuriTata, bucuros că are, totuși, un aliat.
– SuriCella pleacă la mătușa Clara, iar băieții la domnul Vincent.
Cu toții, de la mic la mare și de la mare la mic, o priviră de parcă tocmai picase din lună.
– Și noi? cu noi cum rămâne? se minună SuriTata de ideea năstrușnică a soției sale.
– Noi rămânem aici să punem casa pe picioare, răspunse SuriMama, după care, simțind că-i rost de proteste și de lamentări, fugi repede înapoi în baie pentru a relua și numărătoarea, și respiratul adânc: 28, 29, 30, 31…
Din fericire (sau din păcate), nu a mai fost loc nici de proteste, nici de lamentări, căci se auzi un pârâit, urmat de căderea unei bucăți de tavan fix pe masa din bucătărie. Cerealele mucegăite le stătură copiilor în gât, în timp ce lacrimile le țâșniră din ochi, asemeni unor fântâni arteziene. Iar asta a fost ultra-suficient pentru a-l convinge pe SuriTata:
– Bine, așa facem. La drum, tineri cutezători!
Așa că SuriMama pregăti câte un pachețel pentru fiecare: câteva pătrățele de ciocolată din rezerva ei strategică, alături de ultimele grame din optimismul tatei (pescuite de prin multiplele lui buzunare); toate ambalate frumos și prinse cu o panglică roșie, ca de Crăciun, doar că nu era Crăciunul, ci fix prima zi din noua lor viață.
