Partea I
Șoricuțul Dragomir intrase tiptil în cămară și nu se lăsase până nu mâncase toată brânza. Toată, fără excepție! Începuse cu o bucată de șvaițer, continuase cu o felie de caș, numărase vreo 5 biluțe de mozzarella, apoi se cocoțase pe raftul cu brie, luase la rând roțile de comté și terminase cu un triunghi de roquefort puternic parfumat și de-li-cios.
Ce mai tura-vura, Șoricuțul Dragomir mâncase pe îndelete, bucățică cu bucățică, toată brânza din cămară. Și credeți că s-a săturat? Da’ de unde… ar mai fi continuat cu ronțăiala dacă ar mai fi avut ce ronțăi.
Acuma, odată ce terminase, prea multe remușcări nu avea. O oboseală plăcută și o amețeală lejeră începeau să-l învăluie, îndemnându-l să se tolănească pe priciul cel mai de sus al cămării, acolo unde nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-l caute. Se întinse cu grijă, să nu-și zguduie prea tare burtica delicată când… Bum-bum-bum! Bătăi puternice în ușa cămării.
Despre artizanul brânzar la care se aciuase de vreo trei zile, nu putea fi vorba – nu de alta, dar îl auzea sforăind de mama focului în camera alăturată. Cine să fie, oare?
Mai mult curios decât speriat, Șoricuțul Dragomir se îndreptă spre ușă, hotărât să lămurească misterul nocturn. Deschizând ușa, dădu nas în nas cu cel mai bătrân șoarece pe care îl văzuse vreodată și despre care auzise vorbindu-se în poveștile străbunicii: Şoarecele-Moş sau Soaresele-Mos cum pronunța cu greu străbunica lui cea știrbă. Ei bine, șoarecele ăsta era atâta de bătrân, încât dacă străbunica ar fi cutezat să-l întrebe „Câsi ani ai, Mărite Soarese?” acesta ar fi fost nevoit să răspundă „Nu știu, gâgâlice mică”.
Șoricuțul Dragomir clipi repede, ușor intimidat. Nu-i era teamă, dar se afla totuși în fața nemaipomenitului Şoarece-Moş! Care, trebuie să spunem, emana un miros încântător de brânză. Pasămite consumase vreo două tone în toată viața lui! Cei doi șoareci se priviră ochi în ochi, jucându-se de-a „care clipește primul”. Cum Şoarecele-Moş apucase să-și consume întreaga răbdare în lunga lui viață, el clipi primul. Așa că acum era vizibil iritat.
– Am venit să-mi iau brânza! I-a venit vremea să fie mâncată, zise el, sprijinindu-se în toiagul de care nu se despărțea niciodată.
– Brânza? Care brânză? N-am văzut nicio brânză pe aici, făcu Șoricuțul Dragomir pe niznaiul.
– Brânza aceea împachetată în hârtie aurie, mârâi Şoarecele-Moş. Cea mai veche brânză din cămara asta. Am lăsat-o aici, la păstrare, acum 250 de ani.
– Era cumva legată cu o panglică verde? A fost tare gustoasă, să știi… nu se putu abține Șoricuțul Dragomir, chicotind ușor.
Şoarecele-Moş mârâi încruntat. Brânza lui cea mai de preț… mâncată? Mâncată de un fieștecine? Asta chiar că-l luase pe nepregătite. Dar nu se pierdu cu firea și rosti pe un ton grav:
– Ori îmi dai brânza mea acum, ori… ori… își scormoni el mintea în căutarea unei idei înfricoșătoare.
Fața i se lumină. Găsise amenințarea perfectă!
– Ori îmi dai brânza acum, pe loc, ori îl trezesc pe brânzar! zise Şoarecele-Moş, bătând cu toiagul în podea. Am zis!
Șoricuțului Dragomir i se înmuiară genunchii. De dat înapoi brânza cu pricina, nici nu putea fi vorba, căci aceasta îi ședea bine mersi în burtă. Dar nici să-l prindă brânzarul pe-acolo n-ar fi vrut, căci sigur l-ar fi alungat. Dacă nu mai rău…
Tocmai acum o luau toate razna, când își găsise și el, în sfârșit, un locșor! Tocmai acum, când terminase de inventariat toate cămările din sat. Cum îl mai așteptau ele, drăguțele, pline cu bunătăți: cămara brânzarului, cămara măcelarului, cămara brutarului, cămara cofetarului… până și cămara zarzavagiului avea lucruri interesante pentru el!
– Unde să plec tocmai acum?… se tângui Șoricuțul Dragomir.
Un horcăit puternic, urmat de un plescăit din limbă al artizanului brânzar îi curmară gândurile. Şoarecele-Moş ridică toiagul să mai lovească o dată podeaua, privindu-l răutăcios. Deznădăjduit, Șoricuțul Dragomir i se azvârli la picioare, hohotind:
– Rogu-te, Mărite Şoarece-Moş, nu-l trezi pe brânzar! Fac ce vrei, numai nu-l trezi! Și nici nu-mi cere să-ți dau brânza înapoi, că nu pot!
Lacrimi mărunte șoricești îi picurau pe bot în jos, ajungând până la podea. La picioarele bătrânului începu să se contureze o baltă cu apă sărată.
– Hmm…
Șoarecele-Moș oftă încurcat și își scutură picioarele sfrijite. Ura umezeala! În plus, nici el nu ținea morțiș să-l trezească pe brânzar. Nu de alta, dar avusese o experiență nefericită cu stră-stră-bunicul acestuia, de fugise mâncând pământul. Își amintea și acum de o pereche de galoși aruncați în aer după el. Abia acum, după 250 de ani de la întâmplare, prinsese oleacă de curaj de se întorsese în sat. Îl ajutase, desigur, și ideea că fiorosul brânzar de pe vremuri dăduse, între timp, ortu’ popii. De fapt, Șoarecele-Moș nu-și dorea altceva decât să-și recupereze brânza și s-o mănânce în tihnă, după atâta pribegie. Singur, singurel!
– Hmm… mai oftă o dată bătrânul.
Și-atunci prinse din zbor o idee care-i stătea pitită în minte de ceva vreme: „ce-ar fi dacă aș porni împreună cu șoricuțul ăsta tânăr și nepriceput înspre castelul lui François? aș mânca acolo brânză pe săturate!”
– I-auzi, drăguță! Cum ziceai că te cheamă? se întoarse bătrânul spre șoricuțul cel speriat.
– Dragomir.
– Dragă Șoricuțe Dragomir, hai să-ți povestesc cum facem.
Bătrânul șoarece îl luă pe tânărul mâncăcios pe după umeri și începu să-i povestească despre explorarea nemaipomenitului castel al lui François Întâiul și despre cămările sale ticsite cu brânză. Nu-i pomeni, însă, nimic nici de gărzile castelului, nici de capcanele din bucătăriile regale de care, el unul, nu putuse trece niciodată. Nu-i vorbi nici de prietenii lui din tinerețe care pieriseră, toți, în încercarea temerară de a mânca brânză regească. Cum o fi reușit soră-sa, șefă mare peste toată șoricimea din castel, să supraviețuiască în iadul acela… numai ea știa, sărăcuța!
Cu pași mici, ieșiră împreună din cămara goală și din casa artizanului brânzar. Povești de vitejie le acompaniau pașii, în ritm de toiag străvechi și iz de brânză puturoasă. Șoricuțului Dragomir i se uscaseră lacrimile și-i mai venise inima la loc. Scăpase de pericole, pentru moment.
În urma lor, artizanul căscă, se întinse cât era de lung și se ridică din pat. Își pieptănă mustața deasă cu degete butucănoase. Venise vremea să întoarcă roțile de cașcaval puse la scurs. Intră în cămară și se frecă la ochi. Roțile de cașcaval nu se mai scurgeau pe prici pentru simplul motiv că dispăruseră. Mustața i se zbârli furioasă.
Partea a II a
După 10 zile și 10 nopți de călătorie, marele castel al lui François Întâiul apăru în fața ochilor șoricești. Cu patru donjoane, înconjurat de un șanț de apărare plin ochi cu apă mâloasă. Cu ziduri groase și păzit cu strășnicie, castelul părea de nepătruns.
Șoricuțul Dragomir își ridică botul și adulmecă obosit. Nici urmă de miros de brânză, doar iz de mâl și de fân ars. Îl privi întrebător pe Şoarecele-Moş, care mai mult se târâse decât mersese în ultimele zile.
– Zici că aici este rost de ceva brânză? Brânză multă, brânză bună?
Tânărul șoricuț avea burta lipită de spate de foame, iar, din poveștile pompoase și răspunsurile ocolite ale bătrânului, începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă cu castelul ăsta.
– Iată, tinere, aici locuiește sora mea! declară Şoarecele-Moş. Îl găzduiește, din când în când, pentru partide de vânătoare, pe însuși regele François Întâiul! Îți dai seama?
Bătrânul își ridică toiagul cu mândrie, uitând că abia se ținea pe picioare, și se prăbuși pe marginea drumului. Taman într-o baltă urât mirositoare, survolată de muște obraznice.
Șoricuțul Dragomir era lihnit de foame și, prin urmare, lipsit de simțul umorului. Așa că nu schiță niciun zâmbet într-o asemenea situație în care, în mod normal, ar fi râs în hohote. În plus, era preocupat să cerceteze cu privirea împrejurimile, căutând o cale de a pătrunde în castel. Îl auzi pe moș tânguindu-se și plângându-se de umezeală și de miros, dar nu-l băgă în seamă.
– Lasă, să mai stea puțin în baltă, că din pricina lui mi-am părăsit cămările fermecate, of-of-of!
Ochii ageri ai șoricuțului detectară mișcare pe latura dreaptă a castelului. Îl ajută pe moș să se ridice și-i făcu semn să înceteze cu văicăreala. Şoarecele-Moş se execută, bucuros să scape de balta cu muște. Un pod mobil fusese lăsat peste șanțul cu apă, pentru a face loc să intre unui convoi de căruțe încărcate.
– Haide, asta-i șansa noastră! strigă Șoricuțul Dragomir, rupând-o la fugă înspre convoi.
Şoarecele-Moş începu să alerge și el, încet, șchiopătând. Un pui de melc îl depăși, uimit nevoie mare. Avea să fie declarat campion de viteză al generației sale! Șoricuțul Dragomir se opri, îl luă pe bătrân în spate și își continuă cursa. Cu un efort supra-șoricesc, sări în coșul de nuiele, legat de ultima căruță. Reușiseră!
– Mulțumesc, drăguță! îi zâmbi bătrânul pentru prima dată de când se întâlniseră. Viteazul șoricuț surâse modest.
Partea a III a
Forfotă mare în curtea castelului lui François Întâiul. Oameni obosiți deshămau cai și mai obosiți, alții, mai sprinteni, descărcau căruțele burdușite cu provizii. Toate aveau să ajungă în cămara regală, apoi în bucătărie, iar la urmă de tot, pe masa suveranului. O mână grăbită aruncă un braț de fân în coșul de nuiele, acoperindu-i pe cei doi temerari.
Șoricuțul Dragomir așteptă puțin, apoi își făcu loc printre paiele uscate și porni în explorare. Şoarecele-Moş rămase să moțăie puțin. După o vreme, îl trezi o răsuflare umedă. Un mânz își băgase botul în coș în căutare de mâncare. Mânzul strănută, brusc, cu putere și răsturnă coșul. Îi displăcuse, pasămite, mirosul de șoarece străvechi.
– Heiii! strigă supărat Şoarecele-Moş, ud din cap până-n picioare. O palmă șoricească îi acoperi strigătul. Cutezătorul Dragomir îi făcu semn să-l urmeze.
Cei doi se strecurară până la o scară ce ducea în subsol și începură să coboare. Coborâră pe scara în spirală, coborâră și iar coborâră, până amețiră. Se opriră puțin, să-și tragă sufletul.
– Acum pot să vorbesc? îndrăzni, în șoaptă, Şoarecele-Moş.
– Da.
– Să știi că ești cel mai grozav tovarăș de drum pe care l-am avut vreodată!
– Serios? făcu ochii mari tânărul său coleg de breaslă șoricească.
– Tare mă bucur că te-am scos din cămara brânzarului. Să vezi numai ce de brânzeturi are François Întâiul, abia aștept să dăm iama prin ele! chicoti moșul, răgușit de la atâta umezeală câtă-i fusese dat să îndure în ultima vreme.
Câteva scări mai jos, ascuns în întuneric, un șoarece pirpiriu de bibliotecă respira sacadat. Era de-a dreptul speriat la auzul unor asemenea grozăvii. Tiptil, o luă la goană. Trebuia să dea alarma numaidecât!
Cei doi șoareci călători își reluară aventura către străfundurile întunecoase, dar promițătoare, ale castelului. Odată ajunși la destinație, adică la cămara regală, răsuflară adânc și intrară pe ușa ușor întredeschisă. Șoricuțul Dragomir intră primul, urmat de un Şoarece-Moş șovăitor, cu mâna încleștată pe mânerul toiagului.
Prin zidurile groase ale încăperii răzbăteau până la ei zgomote de cratițe și oale, strigăte de bucătari îmbufnați și ucenici concentrați, sfârâială de ulei încins și miros de carne friptă, duruit de cartofi, ceapă și mere rostogolite pe jos.
– Na, c-am ajuns noi și până aici. Unde-i brânza? susură Șoricuțul Dragomir.
– Nu știu, stai să-mi amintesc, își duse o mână la frunte Şoarecele-Moş, într-un efort închipuit de memorie. Habar n-avea! că doar nu mai reușise niciodată să ajungă până în măruntaiele castelului.
Șoricuțul Dragomir lipăi pe pardoseala din piatră, încercând să-și dea seama, prin întuneric, de dimensiunile cămării. Miresme amețitoare pluteau prin aer, dar niciuna nu aducea a brânză. Pereții încăperii erau înțesați cu rafturi care ajungeau sus, sus de tot, până la tavan. Știa că singura soluție pentru a găsi ce căutau, era să le cerceteze. Pe toate. Pe îndelete.
– Eu încep cu rafturile de sus, mata ia-le la studiat pe cele de jos, chițăi Șoricuțul Dragomir și se îndreptă spre un morman de saci așezați gospodărește într-un colț.
– Dacă reușesc să urc pe morman, îmi iau avânt și, dintr-o săritură de maestru, ajung la rafturile de sus.
Şoarecele-Moş încuviință gânditor, dar nu se mișcă de la locul lui. Îl privi pe tânărul lui prieten cum se prinde cu ghearele de pânza sacului și începe să escaladeze mormanul. Fire de lumină pătrundeau când și când prin ușa întredeschisă și prin gura de aerisire a cămării. Iureșul din bucătărie își continua nestingherit cursul, în timp ce umbre bizare începeau să danseze pe pereți. Tânărul șoricuț tocmai escalada ultimul sac din morman, când, deodată…
Clanc! Ușa cămării se închise cu un zgomot teribil. Dragomir își înfipse ghearele în pânza sacului, decis să nu dea niciun pas înapoi.
– Invadatori la brânză, ai? auziră o voce mieroasă de undeva de sus, acompaniată de câteva chițăieli înfundate.
– Liniște! se stropși vocea la cei responsabili cu chițăiala. Mai bine faceți un pic de lumină aici!
Se auzi un fâșâit. Prin aerisirea cămării pătrundea acum ceva mai multă lumină.
– Ia să vă văd! Cine sunteți voi? le vorbi o matahală din vârful mormanului de saci. Voi credeți că la brânză se poate ajunge așa, fără știrea mea?
Șoricuțul Dragomir nu zise nici pâs. Rămăsese într-o poziție incomodă și se străduia să nu cadă. Genunchii începuseră să-i cam tremure de frică și avu, fără voia lui, un gând afectuos pentru artizanul brânzar lăsat în urmă. Nu-i mai părea atât de fioros, în comparație cu matahala asta întunecată.
– Știți, îndrăzni Şoarecele-Moş cu o voce pierită, noi nu căutăm ceva anume, ci pe cineva, Preamărită Matahală. Și nici nu ne interesează brânza lui François.
– Haida-de! se trezi Șoricuțul Dragomir vorbind, uimit de cele auzite. Își descleștă ghearele de pe pânza sacului și se rostogoli până la poalele mormanului. Furios, se repezi la tovarășul lui de drum.
– M-ai cărat până aici ca să aflu că nu te interesează brânza lui François? Dar, ia spune, ce te interesează pe tine, de fapt, șoarece bătrân și sfrijit?
Șoricuțul Dragomir era furios peste poate și făcea ditamai tărăboiul.
– Tăcere! tună matahala, că ni-i punem pe toți în cap din cauza voastră. Iar eu nu vreau să-mi pierd locul de mare șef peste șoricimea din castel.
– Da, tăcere, tăcere… se auziră, ca un ecou, chițăieli din toate colțurile cămării.
Şoarecele-Moş începu să râdă. Și râse până-i dădură lacrimile. Și râse până ce îl opri un acces de tuse bătrânească.
– Hai că asta-i bună, reuși el să îngaime într-un final.
Matahala se foi în vârful mormanului, nedumerită de o asemenea reacție. Poate c-ar fi râs și ea dac-ar fi știut de ce. Șoricuțul Dragomir se mai potolise, văzând că încă erau în viață. Şoarecele-Moş își șterse botul ud de lacrimi, ridică ochii spre matahală și zise:
– Bine te-am găsit, Albertine!
– Cuuuum? Tu ești, Gaspard?…
Matahala se scutură și, de sub mantaua veche și largă, se ivi o piramidă de șoareci atletici, în vârful căreia trona o mamă șoricioaică durdulie, încinsă cu un șorț și cu mânecile suflecate. Ușor, ușor, piramida se dezintegră, coborând-o pe marea șefă până la nivelul solului. Încântată de revedere, șoricioaica își îmbrățișă fratele pe care nu-l mai văzuse de multă vreme.
Șoricuțul Dragomir stătea stingher într-un colț, neîndrăznind să-i întrerupă. Momentul lacrimogen le fu întrerupt de o chiorăială a mațelor tânărului temerar, care-și cereau dreptul la mâncare.
– Vino cu mine, ii spuse marea șefă Albertine, am locul perfect pentru tine.
– Mda, știți, eu… bâigui Șoricuțul Dragomir, nemaivrând decât să mănânce și să doarmă. Obosise de atâta aventură.
– Ai încredere, îl încurajă Şoarecele-Moş, soră-mea știe ce spune.
Câteva ore mai târziu, tânărul temerar mustăcea, cocoțat pe una dintre roțile căruciorului cu brânzeturi, plasat lângă masa festivă a lui François Întâiul. Cu burta plină și îmbătat de arome brânzești, Șoricuțul Dragomir era, din nou, fericit.
***
Întâlnirea mea cu Ana-Iulia Glonin a fost unul dintre primii pași către crearea proiectului Dridriana și îi sunt recunoscătoare pentru asta. Personajele imaginate de Ana sunt calde și prietenoase și sunt convinsă că vă vor fermeca încă de la prima privire.
👉 https://www.facebook.com/OneAtelier-784348105037017
