Arinele

Arina intră în baie și se spălă îndelung pe mâini și pe față, sperând să scape de migrenă.

Ce durere de cap îngrozitoare!

Din oglindă o privea cu indiferență o femeie istovită. Arina ridică mâna și-și pipăi obrajii. Erau scofâlciți și traversați de șanțuri adânci pe care nici cea mai scumpă cremă din lume nu avea să le mai acopere vreodată. Simți bubuituri în ceafă, dar le ignoră, captivată de ochii femeii din fața ei.

Îi recunosc… doar pe ei îi mai recunosc, își spuse Arina cu tristețe.

Femeia din oglindă bătu din genele-i lungi și negre, semn că era de acord. Bubuiturile din cap nu dădeau semne că ar înceta, ba chiar se întețiră. Se mutaseră mai către tâmple, căutând parcă să le întrerupă dialogul. Arina își dădu după urechi părul cărunt, iar imaginea din oglindă făcu exact la fel. Simultan, cele două și-l prinseră în coc la ceafă, în timp ce frunțile lor gemene pulsau sub un ciocănit continuu.

Nu mai pot, îmi explodează capul! strigă Arina și își pipăi fruntea.

Femeia din oglindă flutură din mâini în semn de protest, însă Arina nu o băgă în seamă. Cu mâna dreaptă dibui zăvorul pitit în spatele unui rid care-i brăzda fruntea. Îl deschise.

În sfârșit! Că mult ți-a mai luat de data asta să-mi dai drumul.

O Arina în miniatură îi sări din mijlocul frunții fix în palmă.

Hai, mergem?

Femeia privi spre oglindă, însă acolo nu mai era nimeni. Constată că va trebui să-i facă față singură acestei Arine mici care, de plictiseală, se apucase să facă niște flotări.

Hai, mergem?

Puștoaica îi lansă întrebarea și, în același timp, își luă avânt, sări în mâini și făcu o roată de toată frumusețea.

De ce te grăbești așa? Nu vezi că abia mă mișc?

ArinaMare zâmbi și arătă înspre picioarele ei butucănoase, învelite în trei straturi de ciorapi de lână. Șontâc-șontâc, o porni spre fotoliul ros de vreme și de molii. Dădu să se așeze, însă puștoaica începu să-i tropăie în palmă:

Nu, nu și nu! Nu te așeza, că apoi nu te mai ridic nici cu macaraua.
Serios? Și ce propui să fac, mă rog? se rățoi femeia. Să încep să dansez sau să fac tumbe ca tine? Vezi bine că nu pot.

ArinaMică își astupă urechile și izbucni în râs:

Nu te aud! Nu te aud! La, la, la… nu te aud… tra, la, la…

După care, profitând de neatenția femeii, o mușcă de degetul cel mic cât putu ea de tare.

Auuu, obrăznicătură ce ești! Așa te-a învățat mama ta să te porți cu bătrânii?
Bătrâni? Unde vezi tu bătrâni pe aici?

ArinaMică făcu un salt până la masa încărcată cu borcane, farfurii, firimituri, tigăi, șervețele și alte lucruri lăsate de izbeliște pe-acolo:

Nu mă prinzi, nu mă prinzi, babă fără dinți! Ha-ha-ha!

Femeia izbucni și ea, în sfârșit, în râs, văzând-o cum se chinuie să-și dezlipească tălpile de o pată de miere care trona pe masă de câteva zile bune.

Râsul… ha-ha-ha… este… hi-hi-hi… cel mai… ho-ho-ho… bun… hă-hă-hă… medicament!

O privi pe ArinaMică cum se cațără anevoie pe un morman de unt. Deși aluneca și făcea doi pași înainte și unul înapoi, nu se lăsă până nu atinse vârful grăsos. Odată ajunsă acolo, își puse mâinile în șold:

Ce zici, bătrânico? Ești gata de aventură?

După care își dădu drumul la vale pe toboganul alunecos, chiuind de mama focului. Femeia o urmări cum ajunge la baza dealului format din 80% grăsime, cum face un salt spectaculos până pe podea, cum aleargă către ușa apartamentului și se strecoară cu ușurință pe sub ea.

Nu mă prinzi, nu mă prinzi, babă fără dinți! Ha-ha-ha! i se auzea vocea de undeva de afară, invitând-o pe femeie la un gest nesăbuit.

Fără a mai sta pe gânduri, Arina cea de peste 70 de ani se repezi s-o prindă din urmă, apăsă clanța, deschise ușa și…

Pădurea întreagă răsuna de vocea veselă a ArineiMici care, în schimb, ne se vedea pe nicăieri. Crengi înfrunzite se aplecau să-i mângâie umerii ArineiMari, ierburi și mușchi îi mângâiau gleznele și ea se minună de cât de ușoare îi erau picioarele.

Stai, așteaptă-mă!

O căută pe puștoaică peste tot, verifică fiecare copac, scotoci fiecare scorbură, întoarse fiecare piatră, dar nu dădu nicăieri de ea. Luă la întrebări păsările, gâzele, soarele și norii… răspunsul era același:

Trebuie să fie pe aici pe undeva…

Într-un final, obosită și flămândă, ArinaMare se așeză lângă trunchiul unui brad care acceptă să-i fie reazem.

Poate că dacă nu mă mai agit de colo până colo, mă va găsi ea pe mine. Da, da, așa o să fac… căscă femeia cu poftă, de-i trosniră fălcile.

Pădurea se liniști și ea, nicio frunză nu mai foșni, nicio veveriță nu mai ronțăi, nicio pasăre nu mai ciripi, niciun gând nu se mai război.

Mă va găsi ea… suspină femeia în liniștea din jur.

Abia când fu sigură că somnul pusese stăpânire pe întreaga suflare, ArinaMică ieși din ascunzătoare și se cocoță pe mâna femeii. De acolo urcă pe braț, ajunse pe umăr, se prinse de o meșă de păr argintiu ca de o liană și, balansându-se, reuși să se apuce de nasul celei care sforăia acum de mama focului. Gâfâind, puștoaica ajunse sus pe frunte, deschise portița secretă și se strecură înăuntru, nu înainte de a șopti: