O BUNICĂ FISTICHIE
Clara Martin își privi nepoții cu asprime. Ardea de nerăbdare să iasă din casă, dar cu asemenea mormoloci era imposibil să te grăbești. Gândurile și nervozitatea îi zumzăiau prin cap: „uită-te la ei, ce împiedicați! uite-o pe Otilia cum își tot leagă șireturile de cinci minute… uite-l pe Răzvan cum se tăvălește pe covor că vrea să mănânce ceva dulce chiar acum.”
Înciudată, doamna Martin se gândi la Miruna care plecase în concediu și-și lăsase copiii pe capul ei, împreună cu instrucțiunile de utilizare:
– Să se descurce singuri cu îmbrăcatul!
– Așa…
– Să nu le dai dulciuri decât o dată pe săptămână.
– Așa…
– Și niciun fel de ecran. Bine, poate un pic duminica… dar numai dacă sunt cuminți.
– Da, sigur… Să-i învăț, oare, și engleză cât ești plecată? o întrebase doamna Martin pe un ton ironic.
– Ce idee bună! se entuziasmase mama copiilor. Doar că aș prefera să-i învăț engleza britanică, ori tu ai accent de americancă.
Și uite că trecuseră trei zile de când doamna Martin își avea nepoții pe cap. Doar trei zile! Mai avea șapte la dispoziție să se transforme în bunicuța aceea iubitoare despre care citise în cărți. Clara Martin îi privi pe „mormoloci” și decise:
– Asta nu se va întâmpla niciodată!
– Ce nu se va întâmpla, bunico? o întrebă Otilia.
Bunica nu răspunse. Băgă o mână în buzunarul hainei și scoase un baton de ciocolată pe care i-l dădu lui Răzvan, apoi se aplecă și legă șireturile Otiliei.
– Vă aștept în fața liftului în zece secunde, spuse, apoi ieși val-vârtej pe ușă sub ochii mirați ai nepoților.
Luați prin surprindere de un asemenea comportament, copiii se ridicară care de pe unde și dădură fuga s-o prindă din urmă.
– Hm… e cu stafide, mușcă băiatul bucuros din ciocolată.
– Dă-mi și mie! se rugă Otilia, dar frate-său o ignoră.
În fața liftului, Bunica Martin apăsă pe buton și chemă liftul la etajul doi. Cabina se opri cu un scrâșnet în dreptul lor, băiatul se opinti și trase de ușa grea. Intrară cu toții în cabina strâmtă, iar Otilia deschise gura să spună ceva. Bunica îi aruncă o privire înghețată și fetița renunță. Ieșiră din bloc. Răzvan își mânca fericit ciocolata, în timp ce Otilia arunca priviri neliniștite în jur. Un bipăit o făcu pe Clara Martin să se oprească din drum și să-și scoată telefonul din buzunar. Citi mesajul primit și decretă:
– Mergem în parc.
– Dar…
– Niciun dar!
– Bunico… încercă Otilia să vorbească.
– Nicio „bunico”, ne grăbim!
De mai bine de douăzeci de ani bunica locuia pe strada Alexandrina, iar de acolo ajungea în parc în mai puțin de cincisprezece minute. Încălțată cu o pereche de teniși verzi, Bunica Martin înainta în pas alert. Părea preocupată și își tot privea ceasul, de parcă se afla într-o cursă contra cronometru. Otilia și Răzvan se străduiau din răsputeri să țină pasul cu ea.
– Haideți mai repede, mormoloci ce sunteți!
– Eu nu sunt mormoloc, se bosumflă Răzvan-cel-cu-buzele-pline-de-ciocolată.
– Bunicaaa… Otilia mai avea puțin și izbucnea în plâns. Bunicaaa, oprește-te odată!
– Ce-i?
– Am uitat-o pe Lidia acasă!
Clara Martin își dădu ochii peste cap și făcu stânga-mprejur. Din mers, scrise un mesaj pe telefon: „Misiune anulată, repet, misiune anulată!”.
O găsiră pe draga de Lidia exact acolo unde o uitaseră: în holul de la intrare. Așezată în cărucior, mezina își ronțăia gânditoare suzeta. Clara Martin se apropie s-o ia în brațe, dar Lidia scuipă suzeta și se puse pe urlat. Bunica renunță. Otilia se așeză pe jos lângă căruț și îi șterse lacrimile, copilița începu să râdă.
– Hm, te pomenești că m-a simțit… puștoaica asta pare a fi cea mai deșteaptă dintre toți! bodogăni nemulțumită Bunica Martin.
Otilia culese de pe jos șosetele Lidiei și încercă să o încalțe. O distrau degețelele ei mici care se mișcau întruna, într-un fel de leapșa cu șosetele. Reuși să le stăpânească într-un final, după care culese și sandalele bebelușei.
– Suntem gataaa…
Între timp bunica intrase în bucătărie și zdrăngănea niște vase, încercând să dibuiască un obiect care părea de negăsit. Răzvan, tolănit pe același covor pe care se smiorcăise mai devreme, se scobea în nas și cam atât.
– Suntem gataaa… repetă Otilia.
– Gata să ce?
Clara Martin ieși din bucătărie ținând în mână o ceșcuță din ceramică roșie. O apropie de nas și inspiră cu nesaț aburii de cafea evadați din ea. Își aruncă tenișii din picioare și se îndreptă spre sufragerie. Se așeză tacticoasă pe un fotoliu cu tapițerie înflorată și roasă de vreme pe care Răzvan îl declarase, pe bună dreptate, „cel mai vechi fotoliu din lume”.
– Gata să ce? își repetă bunica întrebarea. Copila asta chiar nu avea de gând să-i răspundă?
– Suntem gata să mergem în parc, bunico!
– Aaa, asta… stați liniștiți, nu mai mergem nicăieri, descălțarea! le ordonă Bunica Martin, sorbind tacticoasă din ceșcuța roșie.
– Dar mama zice că o zi în care nu ieșim afară, nu există… se trezi și Răzvan din amorțeală.
– Mama, care mama… vezi tu vreo mamă pe aici? i-o reteză bunica. Hai, descălțarea și fuga la tabletă! Sigur găsiți voi vreun filmuleț pe-acolo. Dar aveți grijă să nu fie mai scurt de două ore.
– Tabletă? Două ore?…
De teamă să nu rateze momentul acela magic, băiatul fugi iute să caute tableta. Cine-a mai pomenit să fie invitat în fața tabletei și încă timp de două ore? Do-uă o-re! Atât de entuziasmat era de propunerea bunicii încât, în drumul lui, Răzvan se șterse chiar și de urmele de ciocolată de pe mâini (de pătura de pe pat).
Otilia rămăsese așezată pe pardoseala rece din hol, înconjurată de încălțări. Neștiind ce să facă, se apucă să le studieze. Pereche cu pereche. Adidașii lui Răzvan – aruncați unul la răsărit și altul la apus – în afară de noroi, nu prezentau niciun interes. Sandalele Lidiei erau mici și roz, cum altfel? Cât despre tenișii bunicii… ei bine, tenișii bunicii erau verzi ca iarba de primăvară și erau foarte curați.
– Hm, i-o fi cumpărat de curând, deduse fetița de zece ani.
De câteva zile Otilia citea un roman despre un detectiv împrăștiat, iar acum vedea indicii la tot pasul. De aceea, poate, îi căzură ochii pe cutia care se ițea de sub dulapul de pantofi; o cutie banală din carton cu înscrisurile obișnuite: încălțăminte sport tip tenis / culoare verde / mărime 40.
– Patruzeci?
Otilia trase cutia mai aproape și începu s-o întoarcă pe toate părțile. O deschise. Înăuntru zăceau câteva hârtii mototolite și bonul de la magazin. Mica detectivă se pregăti să închidă cutia și să-i facă vânt înapoi sub dulap, când zări scrisul din interiorul capacului:
„Dragă Clara, nu cred că este momentul potrivit să te gândești la răzbunare. De fapt, nu cred că va fi vreodată momentul potrivit pentru asemenea gânduri. Deși te înțeleg, nu îți împărtășesc pornirile războinice. Stay cool and enjoy the ride, cum se zice în ziua de azi! Să ai o primăvară frumoasă în tenișii ăștia veseli!!! Cu drag, Luiza”
– Răzbunare?… copila cu păr roșcat și pistrui de o parte și de alta a nasului, își ridică privirea și o văzu dintr-o dată pe doamna Martin cu alți ochi.
Tolănită pe „cel mai vechi fotoliu din lume”, Clara Martin nu mai era o bunică, ci o doamnă zveltă de aproape șaptezeci de ani care răsfoia o revistă. Avea nasul cam mare, ochii sfredelitori, iar părul grizonant era des și îi stătea vâlvoi în vârful capului. Otilia chiar se întrebă dacă bunica se pieptănase în ziua aceea. Cercei argintii îi atârnau de urechile clăpăuge, iar câte un omuleț suspendat la capătul unui lănțișor se bălăngănea la fiecare mișcare a capului.
În cea mai mare parte a timpului doamna Martin se îmbrăca altfel decât bunicile pe care le știa Otilia. Dacă ar fi cunoscut cuvântul „fistichiu”, fetița l-ar fi folosit cu siguranță pentru a descrie stilul bunicii sale. Excepție făceau zilele în care era răcită și stătea înfofolită într-un halat vechi de culoare nedefinită. Din fericire, Bunica Martin părea să se bucure de o sănătate de fier, iar halatul ponosit nu prea ieșea la iveală.
În ziua aceea Clara Martin purta o bluză de mătase liliachie și o fustă plisată de culoare neagră care-i ajungea până la glezne. La gât purta una dintre eșarfele ei galbene care, după cum declarase chiar ea, aveau dublu rol: de protecție împotriva durerilor în gât, dar și împotriva privirilor indiscrete.
– Ce faci, fetiță, acolo? Ai de gând să dormi la ușă?
Bunica își terminase de savurat cafeaua și se ridicase din fotoliu ca să-și mai toarne una. Ceșcuța roșie din ceramică era prea mică pentru cantitatea de cofeină de care avea ea nevoie.
– Nnu… bâigui Otilia, ridicându-se brusc. Mă duc să mă joc, doar că…
– Că ce?
– Nu știu ce să fac cu Lidia că a adormit în căruț, aproape că șopti fata.
Sprâncenele încruntate ale bunicii o intimidau tare de tot.
– Hm… clătină doamna Martin din cap, iar cerceii ei lungi se legănară asemeni acrobaților înaintea unui salt periculos la trapez.
– S-o mut în pat, îndrăzni fetița, dacă se trezește?
– Fă cum vrei, mie nu-mi pasă, declară Clara Martin turnându-și încă o cafea.
Ilustrația: Ionuț R. Olaru
Sfârșitul capitolului I, rămâneți pe recepție! 😉
