Ilustrație: Corina Drăgan

Rulotiști experimentați

Lia

– Bună, Lia, vrei să facem un tur prin Hogwarts?

– Desigur, Harry, cu mare plăcere.

– Nu vom putea survola școala de magie, căci toate măturile au intrat în revizie pe timpul verii (cât or fi ele de Nimbus 2000 sau de Fulger); dar îți propun o plimbare la pas prin campus, haide…

– Haideee… trezirea… că avem o mulțime de lucruri de făcut înainte de plecare.

Ooo… deschid ochii și o văd pe mama cu mătura în mână învârtindu-se prin rulotă. Strânge gunoaiele de sub masă, adună hainele aruncate pe aragaz, bogănește și iese afară să caute fărașul:

– Da’ ridicați-vă odată din pat, măi copii, și spălați vasele alea. Plecăm într-o oră!

Mda, mersi că m-ai trezit din cel mai frumos vis. Și pentru ce, mă rog? Pentru niște amărâte de vase. De parcă nu le poate spăla altcineva.

– Hai, Lia! Eu le car și tu le speli, îl aud pe Radu mormăind.

Cred și eu că vrea să aleagă partea cea mai ușoară, dar eu nu sunt de acord. Vom împărți frățește spălatul vaselor, așa cum împărțim noi lucrurile de obicei. Chiar dacă nu ne iese mereu. Uite, nu mai departe de aseară, înainte de culcare: eram amândoi în patul cel mare, iar Radu își tot întindea un picior pe jumătatea mea de pat. L-am împins la locul lui, firește. Drept răspuns, el a început să dea din mâini ca un apucat, eu am ripostat și cearta a fost gata! O mare harababură de mâini și de picioare, din care nu mai știai care ale cui sunt, până ce mama a țipat la noi și ne-a trimis să dormim în paturi separate. Ce m-am mai distrat! În plus, asta și voiam, să nu dorm în pat cu frate-meu. Sunt sigură că și Radu a fost mulțumit de rezultat, că mi-a făcut cu ochiul înainte să adoarmă.

– Hai… ați plecat, ați venit?

Of, mama se poartă de parcă ar fi șefa. Până mă dezmeticesc eu de tot, Radu a și plecat spre chiuvetele din mijlocul campingului. Îmi târâi și eu picioarele într-acolo, deși n-am niciun chef. Măcar n-o mai aud pe mama războindu-se cu firele de nisip intrate prin toate ungherele rulotei. La câte sunt, nici măcar un Nimbus 2000 n-ar putea s-o ajute.

– Gata, eu am terminat, mă anunță Radu când ajung lângă el.

A spălat o cană și două furculițe și vrea să mă lase baltă. Nici măcar nu le-a clătit bine, sunt pline de clăbuci.

– Nu cred c-ai terminat! Uite, găleata-i plină de pahare și de farfurii.

– Și ce dacă? Eu mi-am spălat cana din care am băut și furculițele cu care am mâncat: cu una am mâncat paste și cu una dulceață.

– Și celelalte vase?

– Ce-i cu celelalte?

– Păi, cine le spală?

– Păiii… tu, că eu sunt ocupat. Paaa!

Na, că a și tulit-o. Îl văd cum își ia mingea și se duce la băieții aceia cu care s-a împrietenit în ultimele zile. Că numai la fotbal se gândește. Uite-o și pe mama, parcă văd că-mi mai găsește ceva de făcut. Mai bine mă duc să-l caut pe tata.

Îl găsesc în spatele casei noastre pe roți, încercând să-i facă grătarului loc în portbagaj. După câte priviri fioroase îi aruncă Măriei Sale Grătarul, ai putea crede că-i pare rău că l-a luat și pe el în vacanță.

– Poate ar trebui să dezumflăm salteaua de plajă, vin eu cu o idee, ar fi mai mult loc în portbagaj.

– Mda, sigur, dezumflăm și apoi umflăm la loc, de o sută de ori pe zi… s-o dezumfle cine are chef de asta!

Aha, am înțeles, alt părinte bombănitor. Mai bine mă îndepărtez, că m-oi trezi și eu luată pe sus și îndesată în portbagaj. Dar, ce surpriză! Șezlongul este liber. Ia să mă așez un pic, că m-au obosit morocănoșii ăștia de părinți. În plus, începe să devină plictisitor jocul ăsta de-a „desfă bagajele, strânge bagajele”.

– Mulțumesc pentru vase, dragilor, ce treabă bună ați făcut… Știam eu că trebuie să fac totul de una singură!

Na, că am uitat de vase! Mama se apropie furioasă. Cred că o să stau pe șezlong acasă în sufragerie, că aici nu-i chip cu atâta treabă. Și cică suntem în vacanță… o zbughesc din loc și plec în căutarea lui frate-meu.

– Raduleee, hai să spălăm vasele!

Mama

Că sunt atâtea lucruri de făcut… când mă gândesc c-o să avem de descărcat ditamai mașinoiul cu bagaje, cred c-o să-mi ia o săptămână să le pun pe toate la rând. Mai am și proiectele de la serviciu, plus colegele care mă așteaptă să le povestesc.

Îmi vine să las totul baltă și să mă apuc de scris o carte. Aș numi-o „Cu rulota prin Europa”, sau „Două săptămâni în rulotă”. Ba nu, sună mai bine „Cu zăpăciții în rulotă”, ha-ha-ha!

– De ce zâmbești, mama?

– Ah, nimic…

Uite că nici un secret nu mai poți ține în casa asta. Și nici să zâmbești nu mai poți fără a fi detectat. Cred că acești 14 metri pătrați pe care-i împărțim de douăsprezece zile nu ne mai sunt suficienți.

– Intrăm în Mostar, ne anunță Paul cu mândrie. Numai să vedeți cum arată Stari Grad, centrul vechi al orașului.

– Ok.

Observ că entuziasmul copiilor poate fi măsurat cu pipeta în ultimele zile. Nici măcar deviza „o benzinărie = o înghețată” nu le mai este de folos.

– Pare cam aglomerată intrarea în oraș. Hai să ieșim de pe drumul principal și s-o luăm pe-o scurtătură. Uite, îmi arată Waze-ul pe unde să mergem.

– Ok.

Na, că am împrumutat și eu de la copii pipeta de entuziasm. Aș fi preferat să nu ne mai oprim jumătate de zi, dar Paul mi-a împuiat capul cu tot ce a citit pe net despre Bosnia și Mostar, încât nu am avut de ales.

Străzile pe care înaintăm acum devin tot mai înguste. Nu-mi dau seama cum poate încăpea autorulota pe drumurile astea mici. Paul este foarte concentrat la virajele strânse. Îmi aranjez visele despre carte într-un sertar al minții, îl încui bine și pun cheia lângă inimă, apoi mă concentrez și eu la drum. Acum e-acum, o curbă la 90 de grade pe un drum cât mașinoiul de lat, mărginit de case și de garduri din sârmă. Drumul este liber, iar noi avansăm cu viteza melcului. Niște localnici ne privesc cu mirare.

– Încă puțin, îl aud pe Paul mormăind printre dinți.

Picături de transpirație îi lucesc la tâmple.

– Încă puțin…

Mă uit în oglinda retrovizoare să văd cât spațiu ar mai fi pentru a putea lua curba. Înc-un pic, înc-un pic… gata, nu mai este. Se aude un hârșâit metalic. Nu mai înaintăm niciun milimetru. Paul își șterge fruntea cu un prosop (murdar și plin de nisip, aș spune eu, dar nu este momentul pentru asemenea comentarii) și oprește motorul. Coborâm. Mașinoiul nostru de 7 metri stă proptit cu fundul într-un gard de sârmă, iar botul îi răsuflă obosit la câțiva centimetri de zidul unei mici prăvălii. Pe partea dreaptă a autorulotei rânjesc la noi niște zgârieturi zdravene și pline de rugină.

– Ei, nevastă, nu cred că Dom’ Marin ne-o va ierta pe asta!

Nu reușesc să spun nimic, sunt blocată. Localnicii spectatori par deranjați de apariția noastră, turiști neghiobi ghidați de Waze. Paul încearcă să vorbească cu ei într-o engleză amestecată cu italiană, dar până la urmă recurge tot la „gesticulata universală”. Într-un final, oamenii sunt de acord să ne ajute și ne ghidează cu răbdare să ieșim din strânsoarea străduței bosniace.

Hâț-hâț, înainte-înapoi, înainte-înapoi… milimetru cu milimetru. Oare vom reuși să ieșim vreodată de pe drumul ăsta blestemat? Motorul autorulotei hârâie de la atâta ambalat, un nor de fum învăluie scena ai cărei protagoniști suntem, vreo douăzeci de oameni s-au adunat și se uită la noi ca la circ. Tensiunea crește, o ultimă smucitură și…

– Am reușiiit!

Of, bine că s-a terminat. Inima îmi bate cu putere, cred că am tensiunea 20. În nebunia asta, am uitat complet și de Mostar, și de carte.

Radu

I-am dat Anei cu telecomanda în cap. Ce mai tevatură și ce mai supărare! La început, mama a amuțit de uimire, apoi a început să-mi facă morală. Tata s-a burzuluit la mine ca un balaur. Ana a plâns, dar i-a trecut repede. Lia a sărit să-i pună o lingură rece pe cucui, să nu se umfle prea tare. Nu știu ce-au zis părinții și fratele ei Anei, că nu i-a mai băgat nimeni în seamă. În orice caz, eu m-am supărat pe toți și m-am dus (urlând) la culcare.

Să știți că nu mi se pare corect! De ce nu am voie să fiu și eu furios? Toată ziua au stat cu gura pe mine:

  • să merg în excursie pe munte,
  • să nu mănânc prea multă ciocolată,
  • să mă mișc mai repede,
  • să vorbesc mai încet,
  • să nu mai las bicicleta aruncată…

Nu Mai Pot! Spre seară au venit în vizită la noi în camping nenea Bogdan, tanti Laura, Ana și Andrei. Ce să vă spun? Mi-a plăcut la început. Tata și nenea Bogdan sunt prieteni din clasa a cincea și au vorbit ca două babe care nu se mai văzuseră de o sută de ani. Tanti Laura și mama aveau și ele multe de povestit; chiar așa, n-o știam pe mama atât de vorbăreață!

Noi, copiii, am jucat tot ce ne-a trecut prin cap: v-ați ascunselea, leapșa, baba-oarba, țară-țară vrem ostași (sau „sară, sară, vrem ustasi”, cum zicea Andrei). Prietenia s-a stricat din cauza părinților, ce credeți? Ne-au zis că facem prea mare gălăgie și că îi deranjăm pe oamenii din camping și că mai bine ne potolim și ne uităm la desene. Dar eu, unul, sunt sigur că cei mai deranjați în toată povestea asta erau chiar ei, că nu se mai puteau concentra la vorbit.

Așa că am intrat cu toții în autorulotă – adică eu, Lia, Ana și Andrei – și am încercat să le urmăm sfatul. Zău că am încercat! Am înșirat sidiurile cu desene pe masă și am început să le numărăm: an-tan-te/dize-mane-pe/dize-mane-compane/an-tan-te. La numărătoare a ieșit de două ori filmul cu Goofy (preferatul meu) și, tot de două ori, a ieșit filmul cu Coco. Fetele voiau filmul cu Coco și l-au convins și pe Andrei să fie de acord cu ele, chiar dacă lui îi place mai mult de Blaze. Atunci eu m-am supărat și, cum țineam telecomanda televizorului în mână… paf! am aruncat-o înspre Ana, că ea era mai aproape de mine. Asta a fost tot. Nici măcar n-am vrut s-o lovesc.

Acum toată lumea stă afară sub stele. Au renunțat și la desene și s-au apucat să joace Rummy. Eu sunt în rulotă și somnul nu se lipește de mine. Dar lasă că ajung eu acasă odată și-odată!

– Pssst! Pssst!…

Ce se aude, ce-o fi asta?

– Pssst, Radu!…

Este Ana, bate cu degetul în geam și îmi face semn să mă apropii:

– Vrei să fii partenerul meu de Rummy? Că eu nu prea mă pricep la jocul ăsta.

Nu știu ce să zic, nu mă așteptam la asta.

– Haide, vino, mai spune Ana, că mie mi-a trecut supărarea.

Tata

Sper să fie în stare autorulota asta să ne ducă până acasă, că a început să facă figuri. Văd că iar s-a aprins martorul acela de pe bordul mașinii, despre care nimeni n-a fost în stare să-mi spună ce indică. Nici măcar Bogdan nu știa, deși a condus și el multe mașini la viața lui. Hai, martorul ca martorul, dar nici motorul nu mai trage așa de bine. Și la câte pante și curbe mai avem de parcurs până ieșim din munții ăștia, nu știu zău!

Ce mi-o fi trebuit mie autorulotă, în loc să pornesc la drum cu mașina mea drăguța? Doar că fără autorulotă, ar fi trebuit să dormim în cort. Ori, membrii familiei Ștefănescu într-un singur cort… asta nu prea-mi sună mie a vacanță.

Lasă că a fost bine până la urmă. Ne-am umplut mintea cu lucruri și priveliști noi, cât să ne țină un an întreg. Doar să nu fie nevoie să împingem mașinoiul până acasă.

– Pe unde intrăm în țară?

Emilia, copilotul meu de nădejde, se foiește pe scaun. Este obosită și cam fără vlagă după o noapte albă în care Radu a vomitat de patru ori.

– Intrăm prin apropiere de Drobeta-Turnu Severin. Așa vedem și Cazanele Dunării, un loc foarte frumos.

– Ok. Și de-acolo cât mai avem până acasă?

Nu apuc să-i răspund că o aud pe Lia strigând de undeva din spate:

– Mama, mi-e rău!

– Offf…

Înaintăm încet pe un drum îngust și plin de hârtoape, pe care nu pare să mai fi circulat cineva vreodată. După o curbă, în stânga noastră apare Dunărea în toată imensitatea ei.

– Mama, mi-e rău!

Na, că s-a trezit și Radu din amorțeală. Oprim pe marginea drumului și coborâm cu toții să luăm aer. După un mic consiliu de familie, hotărâm să ne oprim în cel mai apropiat camping. Suntem obosiți cu toții.

– Abia aștept să ajungem acasă.

Mi se pare mie sau Emiliei îi sclipesc ochii ori de câte ori pomenim cuvântul „acasă”?

Să descriu ultimul camping al vacanței noastre, acum că l-am găsit, după o oră de căutare? Este… cum să vă spun, doar o pajiște pe malul gârlei (adică al Dunării), delimitată de un crâng încâlcit și de un fel de grădină lăsată de izbeliște. O vizită scurtă până la toaletă mă face s-o declar de neutilizat și votăm, în unanimitate, pentru evitarea ei cu orice preț.

Îl sun pe proprietarul campingului, dar el se lasă așteptat. Avem răbdare. Oricum, niciunul dintre noi nu mai are astăzi chef de drum. Într-un final, apare și proprietarul – un mustăcios ursuz care mormăie ceva, încasează banii de campare și pleacă.

Copiii își ocupă timpul cu niște desene animate, apoi încep să se joace cu mingea. Par să se simtă mai bine. Asta până când răsare din crâng un câine jucăuș, apucă mingea lor cu dinții și pleacă. Copiii se supără, dar nu mai au forță să se ia la harță pentru a stabili a cui este vina, așa că își reiau desenele. Emilia citește pentru a doua oară cartea pe care a luat-o de acasă. Nu pare să aibă chef de vorbă.

Două motociclete cochete apar pe drumeagul care leagă campingul de șoseaua principală.

– Tata, din ce țară vin motocicliștii ăștia? Văd că au un B mare pe plăcuța din spate.

– B vine de la Belgia.

Motocicliștii coboară, își dau căștile jos și se dovedesc a fi, de fapt, o motociclistă și un motociclist. Par mai tineri decât noi și nu văd niciun copil pe lângă ei. Sunt prietenoși. Ce bine, o să am și eu cu cine vorbi în seara asta. Mustăciosul ursuz apare și el de niciunde, își încasează banii și pleacă.

Ultima seară departe de casă este mai plăcută decât mă așteptam. Suntem doar noi șase în tot campingul. Călătorii belgieni au plecat acum două luni într-un tur al Europei. Ne povestesc despre locurile pe care le-au văzut. Povestesc și eu despre aventurile noastre.

Este liniște. Membrii echipajului meu dorm deja, iar pe malul celălalt al gârlei sclipesc luminile unui loc minunat numit acasă.

În loc de încheiere

Familii fericite ai căror membri luptă cot la cot și umăr lângă umăr pentru realizarea un țel comun, chiar există. Una dintre ele este familia Ștefănescu. Țelul lor? Să ajungă odată acasă.

Înghesuiți pe bancheta din spate a mașinii lui Virgil, mama, tata și cei doi copii trăncănesc de zor. Au atâtea de povestit, încât nu le pasă nici că stau claie peste grămadă, nici că este foarte cald. Radu și Lia par să fie cei mai buni prieteni din lume, iar părinții îi sorb din priviri:

– Ce copii deștepți! Ce copii minunați!

Unchiul Virgil îi ascultă doar cu o ureche, cealaltă păstrând-o pentru comentariile soției sale, așezată pe locul din dreapta. Nevoită să-și întrerupă excursia la munte, nu ratează nicio ocazie să-și exprime nemulțumirea.

– Ce era să fac, să-mi las fratele în drum? îi șoptește Virgil.

După vreo două ceasuri se face liniște în mașină. Familia trăncănitoare pare să fi obosit. Gânduri-gânduri plutesc în spațiul strâmt al automobilului:

  • „Da, cred că ar merita să încerc să scriu cartea aceea. Să am cu ce mă lăuda în fața nepoților când oi fi o babă plictisitoare. Unde nu mai pui că o carte pe etajeră, lângă bibelouri și pahare, dă întotdeauna foarte bine.”
  • „Să știi că mă voi descurca în prima zi de școală. Tata îmi spune mereu că sunt curajos, așa că sigur va fi bine. O să-mi pun în buzunar bila norocoasă și o să merg să văd ce-i cu școala aia. Îmi iau și ghiozdanul cu Spiderman, pe care a promis mama că mi-l cumpără dacă sunt cuminte. Și sunt cuminte, că n-am enervat-o pe Lia deloc azi.”
  • „Mi-e dor de prietena mea, Sofia. Am atâtea să-i povestesc, iar recreațiile de la școală sunt atât de scurte! Sper să o conving pe mama să mă lase să dorm sâmbătă la ea, că sunt mare de-acum. Și dacă nu este de acord, vorbesc eu cu tata s-o convingă.”
  • „Măi, ce vacanță strașnică! Păcat că la final s-a stricat autorulota… a abandonat cursa, cum s-ar zice. Sper s-o pună iar pe roate oamenii de la service, că altfel am încurcat-o cu Dom’ Marin. Oricum, la anul putem ataca un traseu și mai lung, că de-acum suntem rulotiști experimentați. Da, da, abia aștept! Dar unde am putea noi merge, oare?…”

SFÂRȘIT

O Vacanță pe Roți cuprinde mai multe capitole. Au mai fost publicate pe site: I. Am plecat de acasăII. Primul campingIII. Jivine cu personalitate și IV. La mare (depărtare de casă).

***

Îi mulțumesc Corinei Drăgan pentru ilustrație și vă invit să descoperiți minunatele sale proiecte pe:

👉 https://www.behance.net/corinadragan

👉 https://www.facebook.com/corinadragan.illustration


Comentarii (02)

Comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dridriana.ro utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close