UN VECIN DERANJAT
Răzvan se uită la ceasul cu radio de pe noptieră și se miră: cifrele roșii îi arătau că se scurseseră deja cele două ore de tabletă. Cum nu se prezentă nimeni în cameră să-i spună că ar fi cazul să încheie vizionările, băiatul se bucură și se aventură într-un nou joc în care niște monștri urmăreau alți monștri, iar niște soldați înarmați până-n dinți voiau să-i omoare pe toți laolaltă. Trecu încă o oră și tot nu veni nimeni să-i spună să „termine odată cu jocurile alea idioate de pe calculator”. Răzvan era complet debusolat. În toată viața lui nu se mai confruntase cu o asemenea situație.
– Ce chestie…
Răzvan era obișnuit cu discuțiile acelea interminabile în care tata îi spunea să mai lase calculatorul și să pună mâna să citească. Răzvan era obișnuit să-i explice tatălui său, iar și iar, că el nu juca un joc oarecare, ci unul interesant și educativ și că, oricum, în zece minute bătălia finală se va încheia. Cu asemenea lucruri și parlamentări era obișnuit Răzvan.
Oare bunica nu avea de gând să-i spună nimic? Oare bunica avea să-l lase să facă ce vrea?… la o adică să și doarmă cu ochii în tabletă, dacă ar fi vrut? Atunci unde mai era tot farmecul? Nu tu conflict, nu tu argumentație, nu tu luptă pentru drepturile copilului modern… ce bunică ciudată!
Nepotul de șapte ani și jumătate al Clarei Martin hotărî că gândise prea mult pentru o zi de vacanță, așa că lăsă baltă toate nedumeririle și semnele de întrebare. Abandonă și patul pe care stătuse tolănit până atunci și se apucă să cotrobăie prin rucsacul cu care venise de acasă.
– Unde le-am pus?
Găsi tricouri, șosete, chiloți, pijamaua cu țestoasele ninja, pantaloni…
– Nțțț…
Nemulțumit că nu găsea ce căuta, Răzvan apucă rucsacul și-l întoarse cu fundul în sus, făcând să cadă din el, în ploaie, hainele pe care ar fi trebuit să le aranjeze în dulap (dacă ar fi fost să se ia după indicațiile mamei). Dar cum mama nu era acolo…
– Ziceți mersi că mi-am dus periuța de dinți în baie! pufni el.
Băiatul se scărpină în cap și dădu cu uimire peste o gumă de mestecat prinsă în părul de la ceafă.
– Ce-i asta?
Se duse în baie, dibui o forfecuță de unghii pe una dintre etajere și își tăie ciuful încâlcit. Studie cam câte fire de păr erau prinse în guma întărită, apoi își pipăi ceafa. Totul părea în regulă. Până la urmă nu era mare lucru să te tunzi de unul singur.
– Ce tare, poate mă fac frizer când o să fiu mare.
Ieși din baie și aruncă o privire în sufragerie: bunica Martin chicotea cu telefonul lipit de ureche, în timp ce Otilia muncea la un puzzle împrăștiat pe podea. Lidia nu se vedea pe nicăieri. Cum nimeni nu părea să aibă nevoie de el, Răzvan reveni în cameră, hotărât să nu renunțe:
– Unde or fi, totuși?
Își aduse aminte de strategia tatei atunci când căuta un obiect pierdut: lua o cană, o întorcea cu fundul în sus, apoi se punea din nou pe căutat, iar obiectul cu pricina se lăsa repede găsit. Metoda părea să funcționeze de fiecare dată, așa că Răzvan se gândi să facă la fel. Întoarse cana din care băuse apă (ups! se pare că nu o băuse totuși pe toată), călcă în puiul de baltă proaspăt format pe parchet și se puse pe căutat prin toată camera. După nici cinci minute descoperi în buzunarul secret al rucsacului ceea ce căuta: colecția lui de bile.
– Ah, da… chiar eu le-am pus aici ca să nu le găsească Otilia!
Fericit, băiatul se așeză pe podea și începu să-și organizeze tacticos bilele de sticlă: pe mărimi și pe culori. Odată treaba terminată, declară satisfăcut:
– Și acum să înceapă concursul!
Începu un joc complicat, în care regulile se schimbau pe parcurs, în funcție de inspirația de moment. După o victorie zdrobitoare a celei mai mari bile albastre, după o luptă strânsă între semifinalistele mici (una galbenă și una verde), Răzvan auzi soneria.
– Țrrr!… țrrr!…
Cum nimeni nu catadicsea să deschidă ușa, țrrr!-ul continuă. Era ca și cum cineva își uitase degetul lipit de butonul soneriei într-un disperat „dar deschideți odată, oameni buni!”.
***
– Bună ziua!
Clara Martin îl privea pe domnul din fața ei cu un aer ușor amuzat.
– Hm, în jur de 65 de ani, nu-i așa? aprecie ea dintr-o privire.
– Dda… încunviință mirat omul.
Îmbrăcat într-un sacou ponosit, cu nasturi încheiați câș și o pereche de pantaloni boțiți, omul nu se așteptase să-i deschidă o doamnă atât de elegantă. Rămăsese în fața ușii fără glas.
– Da, vă rog! Dumneavoastră sunteți?… îl luă la întrebări doamna Martin.
– Dda… sunt… eu sunt… își drese vocea bărbatul.
– Așa… doamnei Martin începea să-i piară din glas și amuzamentul și răbdarea.
– Vecinul de la unu sunt, Vasile… Vasile Dima.
– Aha, carevasăzică sunteți de la etajul unu.
– De la unu… da.
Omul scoase un șervețel mototolit din buzunar și își șterse fruntea și începutul de chelie.
– Și cu ce vă pot fi de folos? se încruntă doamna Martin privind cum cădeau pe jos zdrențe din șervețelul dezintegrat.
– Știți… bilele… se aud foarte tare la mine. Fac durrr! durrr!… pe podea și nu pot să dorm din cauza lor. Știu că nu este decât ora șapte, pardon ora nouăsprezece, ca să mă exprim mai clar, dar eu mă trezesc dimineața devreme ca să merg la Inspectorat, avem de stabilit programa noului an și toți vor să plece în concediu și grilele de verificare nu sunt gata și eu…
Clara Martin ridică o mână plină de brățări colorate și-i făcu omului semn să se oprească din vorbit.
– Parcă ziceați ceva de bile…
– Da.
Bunica Martin se răsuci și-și strigă nepoții:
– Răzvaaan… Otiliaaa… ia veniți voi încoace!
Cei doi copii sosiră în fugă, știind că nu-i de glumă cu bunica.
– Ia spuneți, s-a jucat vreunul dintre voi cu bile?
– Nu bunico, eu eram cu Lidia, răspunse Otilia cu voce tremurată.
– Bun, tu poți pleca.
Fetița oftă ușurată, scăpase ieftin.
– Răzvan?
Băiatul se fâstâci, dar apoi își aminti „să fie curajos și să-și recunoască greșelile”. Tata îi spunea mereu asta. Hotărî așadar să fie curajos, mai ales că vecinul nu părea prea fioros.
– Da, bunico, eu m-am jucat cu bilele de sticlă.
– Adu-le aici, se confiscă! întinse doamna Martin mâna cu brățări spre el.
Domnul Vasile se simți oarecum ușurat că nu mai era el în centrul atenției, însă îi părea rău de băiat.
– Lăsați, lăsați, nu supărați băiatu’, spuse el. Doar să duruie ceva mai încet, că și noi la inspectorat am tot vorbit despre copii și cum să-i facem mai puțin obraznici și ne-am gândit că…
– Puțin îmi pasă la ce v-ați gândit voi la inspectorat! îl întrerupse Clara Martin plictisită. Doar dacă nu v-ați gândit cumva la…
Bunica Martin se opri ca și cum tocmai prinsese o idee de coadă. Continuă pe un ton ceva mai prietenos:
– La ce inspectorat lucrezi dumneata, domnule Vasile?
– La Inspectoratul Școlar, doamnă.
Ca prin minune și domnul Vasile își schimbă atitudinea: era mai solemn cumva, mai plin de importanță.
– În cazul acesta, poftește la o cafea, dragă domnule Vasile. Că avem lucruri importante de discutat noi doi.
– Mulțumesc, dar eu nu beau cafea. Nu-mi place gustul, iar mirosul mă lasă total indiferent. Știu că mulți oameni adoră cafeaua, însă ultimele studii arată că…
– Sigur, sigur, domnule dragă. Hai că îți fac un ceai de iasomie, cu ăsta sigur nu dau greș.
Clara Martin îl luă de braț pe vecinul de la unu și îl conduse în sufragerie. Apoi, frecându-și mâinile cu încântare, se duse în bucătărie să pregătească ceaiul promis.
Bucuros că bunica uitase și de el și de bile, Răzvan închise ușa de la intrare și se întoarse tiptil în camera lui.
Ilustrația: Ionuț R. Olaru
Sfârșitul capitolului II. Curioși ce va urma? 😉
