O PRIETENĂ DISPERATĂ
La un an și jumătate, Lidia era o minune de fetiță care nu cerea prea multă atenție. Învăța să-și facă loc de una singură printre nedumeririle Otiliei și capriciile lui Răzvan, printre discuțiile fără cap și fără coadă ale adulților din familie.
În după-amiaza aceea de primăvară, în timp ce Clara Martin vorbea la telefon tolănită în fotoliul din sufragerie, iar Răzvan dispăruse în hăul fără fund al tabletei, Lidia scăpase de ochiul vigilent al surorii sale și se îndreptase spre camera în care niciun nepot nu avea voie să intre. Otilia și Răzvan cunoșteau regula, însă Lidia nu auzise niciodată de ea. Așa că bebelușa pornise de-a bușilea în explorare și se strecurase în camera bunicii.
Camera Clarei Martin era întunecoasă, lumina veiozei mici de pe birou pierzându-și suflul în bătălia cu draperiile grele de la fereastră. Pe patul care ocupa jumătate din spațiu zăceau un morman de haine, cărți, perne și-o pălărie de paie. În mod surprinzător, biroul din lemn masiv – plasat într-un colț al camerei – era foarte ordonat. Pe el așteptau cuminți o agendă, un stilou negru și o cutie din lemn cu cheiță aurie.
Lumina veiozei cădea fix pe cheiță, dându-i o strălucire aparte care o tentă pe Lidia. Fetița se duse țintă la birou. Se sprijini de unul dintre picioarele acestuia și, clătinându-se, se ridică. Întinse mâna și reuși să atingă cheia strălucitoare. Obișnuită să insiste pentru a obține ce vrea, Lidia se ridică pe vârfuri și se prinse zdravăn cu o mână de cheiță, în timp ce cu cealaltă începu să bată aerul ca un pui de pasăre care învață să zboare. Fără punct de sprijin, fetița se balansă nesigură pe picioare, înainte și-napoi, înainte și-napoi… apoi se prăbuși pe podea într-un nor de hârtii evadate din cutia din lemn răsturnată pe jos. Lidia râse fericită și își deschise pumnul drept: în palma ei, strălucea cheița mult dorită.
Otilia, care își căuta sora de zor, auzi zgomotul cutiei trântite pe podea și intră în dormitorul doamnei Martin.
– Ce faci, Lidia? șopti ea speriată. Hai, vino, știi că nu avem voie să intrăm aici.
– Hi-hi-hi! râse sora cea mică, întinzându-i cheia aurie.
Otilia o mângâie pe cap și se apucă să adune hârtiile împrăștiate și să le pună la loc în cutie.
– Foarte drăguță ești tu, Lidia, dar noi trebuie să punem totul la loc repede și…
Câteva cuvinte subliniate pe una dintre hârtii îi atraseră atenția: „răzbunare”, „nepoți”, „plan”. Otilia trase cu urechea: bunica vorbea în continuare la telefon. Tremurând de emoție, fetița începu să citească de pe foi ceea ce părea a fi corespondența dintre Clara Martin și o doamnă numită Luiza. Să fi fost aceeași Luiza de pe cutia de pantofi?
Între timp Lidia se băgase sub pat și scosese de acolo un pantof cu tocul rupt, două șosete de culori diferite și o carte cu marginile zdrențuite.
– Hi-hi-hi! bebelușa era în culmea fericirii.
Otilia era încurcată: pe de o parte, știa că nu trebuia să citească scrisorile sau mesajele care nu-i erau adresate. Pe de altă parte, cuvântul „răzbunare” îi ieșise în cale de două ori într-o singură zi, iar asta o mira din cale-afară. N-ar fi putut spune dacă scrisul de pe cutia de mai devreme era același cu scrisul de pe foile din fața ei, însă… răzbunare, pe bune? În casa unei doamne respectabile de șaptezeci de ani? Cine era Bunica Martin, de fapt?
Fetița respiră adânc:
– Există o singură cale de a afla.
***
31 Iulie 2019, Florești
Draga mea Clara,
Nu ți-am mai scris de multă vreme, dar asta nu înseamnă că nu m-am gândit la tine. Să știi că nu am vrut să te împovărez cu problemele și gândurile mele, dar simt că o iau razna de supărare, așa că trebuie să-ți povestesc.
Parcă te și aud spunându-mi „hai, deșartă sacul, drăguța mea!”.
Așadar… mi-au venit nepoții în vizită. Of și vai de mine! Cică vor să vadă cum e viața la țară, dar eu cred că au venit să mă facă pe mine praf. Pentru că, vezi tu, copiii ăștia crescuți la oraș habar nu au pe ce lume trăiesc și nu fac decât ce-i taie capul. Și capul îi taie cam așa:
- să se bată unii cu alții
- să urle în gura mare că vor clătite atunci când eu le fac gogoși
- să se joace prin glod (aici i-am încuiat! habar n-aveau că glodul este noroi, ha-ha)
Să-ți mai spun? Ieri, de pildă, a venit pe la mine tanti Madlen. Cum nu știi care Madlen? Vecina mea care face mucenicii aceia de te lingi pe degete. Așa… și ce crezi că au făcut dracii de copii? Nu numai că nu i-au zis „bună ziua”, dar s-au apucat să sape o groapă în mijlocul grădinii și au acoperit-o cu iarbă. Asta în timp ce noi stăteam la taclale. Apoi au chemat-o pe tanti să-i arate, chipurile, niște flori. Săraca Madlen… a călcat direct în groapă, să-și sucească glezna, nu alta! În plus, își scăpase și ochelarii prin iarba înaltă, de ne-a luat un ceas să-i găsim. A plecat Madlen la casa ei șontâcăind și blestemându-mi neamul de orășeni prost crescuți.
Știi că și anul trecut mi-au scos peri albi, când au prins mâța vecinelor de peste drum și i-au pus zurgălăi în coadă. Atunci am zis că sunt mici… dar nu se mai poate așa! Mâine-poimâine îmi primesc reclamație de la tot satul de răul lor. Gata, nepoții ăștia nu mai au ce căuta pe-aici!
Așa că, dragă Clara, trebuie să mă ajuți cumva, dacă vrei să mai ai o prietenă întreagă la cap!!!
Cu drag, ți-a scris a ta disperată, Luiza
(la miezul nopții când dracii de copii dorm ca niște îngerași)
***
– Asta era anul trecut, socoti Otilia.
Nu-și amintea să o fi auzit pe bunica Martin povestind despre vreo Luiza. De fapt, dacă se gândea mai bine, bunica Martin nu le povestise niciodată mare lucru. Încercase să le spună o poveste o singură dată, pe când era Răzvan mic. Rezultatul? O rugaseră să se oprească după nici cinci minute, căci personajele ei mâncau copii și erau îngrozitor de nepoliticoase.
Aruncă o privire spre Lidia. Era bine, ocupată să roadă coada unei rațe din cauciuc rătăcite.
Otilia luă la mână scrisorile împrăștiate pe jos până găsi una care părea a fi răspunsul bunicii.
***
30 septembrie 2019, București
Dragă Luiza,
Îmi pare rău să aud că ești supusă unui asemenea chin. Te înțeleg căci, după cum știi, și mie mi se întâmplă uneori să am nefericirea unor mici musafiri nepoftiți. Păcat că a murit bărbatu-meu, el s-ar fi descurcat cu ei mai bine decât mine. În orice caz, a trecut multă vreme de atunci și eu una nu-mi propun să-mi plâng de milă, ci să trec la acțiune.
Află, deci, că scrisoarea mea este aducătoare de vești bune. Iată: în ultima vreme am luat legătura cu câteva doamne simpatice aflate în aceeași situație – bunici de nepoți nesuferiți, mâncători de timp, energie și de covrigi. Chiar, îți mai amintești cum striga Răzvan atunci când îl lua maică-sa de la școală: „vreau covriiig…”?
Împreună cu doamnele acestea am pus pe roate o asociație numită ABTN – Asociația Bunicilor Terorizate de Nepoți. Suntem foarte bine organizate, să știi. Partea cea mai amuzantă este că ni s-a alăturat și un domn foarte respectabil, bunic (și el) de nepoți urlători. Domnul Costin este simpatic foc și mi-a promis să atragă și alți domni bunici în asociație.
Am vrea să strângem semnături de susținere de la cât mai multe persoane nemulțumite de regimul la care sunt supuse de către pușlamalele lor de nepoți. Mă gândesc să abordăm chiar și bonele din parc, că sigur au și ele ceva de reclamat, chiar dacă sunt plătite să facă meseria asta imposibilă. Ne-am gândit chiar și la o deviză: „Împreună vom reuși, împreună ne vom răzbuna!”. Cum ți se pare? Și nu-mi spune, te rog, că „răzbunare” sună prea dur sau că ar trebui să ne arătăm indulgenți. Că nepoții capricioși care ne urlă în cap nu sunt deloc indugenți cu noi.
Te întrebi, probabil, ce urmează să facem cu semnăturile astea. Te asigur că va exista un plan bine pus la punct. Recunosc că nu m-am gândit încă la el, dar sigur este undeva pe drum, prin sinapsele mele tinerele.
După cum vezi, există și vești bune, draga mea Luiza. Sper să ajung săptămâna viitoare la poștă, deocamdată mă pregătesc să…
***
Scrisoarea nu era terminată, din păcate. Otilia își ridică ochii de pe foaie și își surprinse imaginea în oglinda din perete: codițele împletite îi stăteau pleoștite ca niște frunze uscate gata să cadă din copac. Bretonul transpirat i se lipise de frunte, iar urechile i se înroșiseră de emoție, de ziceai că erau doi ardei kapia.
– „Mă pregătesc să”… Ce te pregăteai, bunico, să faci?
Lidia intrase în șifonier și cotrobăia de zor. Otilia puse mâna pe o altă scrisoare, dornică să afle mai mult, când…
– Răzvaaan… Otiliaaa… ia veniți voi încoace!
Fetița îngheță. Se ridică rapid, strânse hârtiile și le îngrămădi în cutia din lemn cum putu ea mai bine, apoi își luă sora pe sus și ieși din camera bunicii. Lidia chicoti și-i arătă cum ținea într-o mână rața de cauciuc, iar în cealaltă cheia aurie. Sora mai mare simți că leșină de spaimă, dar găsi puterea să se întoarcă din drum și să depună obiectul strălucitor pe birou. Din fericire, Lidia nu protestă, preocupată de jucărie.
Otilia se prezentă la apel. În fața ușii de la intrare un domn bolborosea ceva despre niște bile, iar Răzvan stătea smirnă în fața doamnei Martin.
Ilustrația: Ionuț R. Olaru
Sfârșitul capitolului III, rămâneți pe recepție!
