Un Plan cu P Mare
Clara Martin se așeză la birou. Cu un aer distrat îndreptă cutia din lemn sculptat în care îndesase de-a lungul timpului tot felul de hârțoage și se miră puțin (dar doar puțin) de colțurile scrisorilor care scăpau din ea. Pentru că era într-o dispoziție de zile mari, nu acordă atenție aspectului ușor răvășit al biroului și își deschise laptopul. Iconița fișierului „Vacanța” îi făcea cu ochiul de pe desktop. Zâmbi:
– Ah, vacanță… dulce și binemeritată vacanță!
Simțea pentru prima oară după multă vreme că soarele apărea și pe strada ei. Lucrurile începeau să se lege, iar proiectul „Răzbunarea” prindea contur. Îi venea să-l ia în brațe pe netotul de Răzvan și să-l pupe pe obraji de bucuroasă ce era. Datorită lui, domnul Vasile îi bătuse la ușă și-i oferise soluția pe tavă. Nu avusese nevoie decât de zâmbetul ei șarmant și de un ceai de iasomie. Ieftin ca braga!
Clara Martin n-ar fi putut preciza cu exactitate ziua în care nepoții începuseră s-o agaseze. Să fi fost aceea în care trebuise să renunțe la ieșirea cu Luiza? Povestea era veche și probabil că doar ei îi mai rămăsese lipită de creier. Doamne, cât de entuziasmate erau de colecția aceea de tapiserii aduse tocmai de la Manufacturile Gobelin din Paris! Luiza sosise cu o seară înainte și-și făcuseră planuri peste planuri despre cum vor ajunge la Muzeul Național de Artă, acolo unde le așteptau tapiseriile. Dar când se pregăteau (pline de vervă) să iasă din casă, se procopsiseră cu nepoții pe cap.
„Urgențe neprevăzute la birou, sorry, Mother… pa și pe diseară!”, îi strigase Miruna peste umăr în timp ce-i debarca pe copii în fața blocului. Rezultat? Clara și Luiza rămăseseră acasă să legene nepoți și să depene amintiri, ca două bunicuțe cuminți de la care nu se aștepta nimic în plus. Ce folos că a doua zi urgențele de la birou dispăruseră din peisaj? Dispăruseră și tapiseriile de la muzeu, ambalate și trimise în zbor înapoi la Paris.
Dar, stai, poate că nu… poate că nu aceea fusese ziua în care o enervaseră nepoții pentru prima oară. Poate că se întâmplase atunci când organizase o ieșire la ski împreună cu foștii colegi de serviciu. Cumpărase biletul de tren spre Sinaia și ardea de nerăbdare să alunece pe pârtie în combinezonul ei verde fosforescent. Dar, ce să vezi?… Fiică-sa îi pusese nepoții în brațe pentru două săptămâni. Din nou. Tot ceva legat de muncă, birou și vacanțe școlare interminabile.
Anii trecuseră, povestea se repetase, iar doamna Martin își promisese că va găsi un mijloc de a se elibera de povara îndatoririlor bunicești. Desigur, suna cam melodramatic toată tărășenia – își dădea și ea seama – însă asta nu o împiedicase să caute soluții.
– Și iată, răbdarea mi-a fost răsplătită! chicoti Clara Martin.
Se scormoni prin buzunare și scoase un pachet de țigări. Își aprinse una și începu să țeasă Planul cu P mare:
– Domnul Vasile mă va ajuta să fur vacanțele școlare. Copii fără vacanțe înseamnă părinți fără concedii, părinți fără concedii înseamnă bunici fără bătăi de cap. Voilà, simplu ca bonjour!
*
În zilele care urmară, Răzvan și Otilia asistară mirați la un întreg proces de împrietenire a bunicii cu domnul Vasile, vecinul de la unu’. Acesta devenise un fel de invitat permanent la ceaiul de la ora cinci, iar stocul de ceai verde cu iasomie părea să nu se mai termine niciodată. În plus, bunica Martin începu să-i scoată zilnic în parc, iar copiii erau mai mult decât fericiți. În timp ce-și făcea noi prietene la locul de joacă, Otilia trăgea cu ochiul la eforturile bunicii de a o învăța pe Lidia să meargă – un pretext minunat de a intra în vorbă cu bunicuțe, bone sau bunicuți. Odată ce-i prindea în laț, adică în mrejele conversației legate de copii, bunica Martin nu-i lăsa până nu scriau ceva în agenda ei mare cât un ceaslov și pe care nu o uita acasă niciodată.
– Auzi, Otilia, ce-i cu agenda aceea enormă pe care o poartă bunica după ea? se trezi Răzvan să întrebe într-una din zile.
Băiatul crescu brusc în ochii surorii sale care îl crezuse, până atunci, lipsit complet de spirit de observație. Îl mai crezuse și neinteresant și lăudăros, dar asta nu avea să se schimbe prea curând.
– Aș vrea și eu să știu… nu înțeleg ce tot scriu în ea oamenii ăștia, îi arătă Otilia din priviri un cuplu de septuagenari care sorbeau vorbele Clarei Martin.
După-amiaza era pe final iar locul de joacă începea să se golească.
– Zău dacă pricep de ce-i brusc atât de prietenoasă cu toată lumea! spuse și Răzvan, preocupat să-și răstoarne pe jos colecția de bile. O să le clasez de data asta după zgârieturi, mai adăugă.
– Hm, parcă nu-i prietenoasă chiar cu toți…
– Hă?
– Heiii, mă asculți sau ce? se răsti Otilia la el.
Cu gândul la bile, Răzvan nu o mai asculta decât pe jumătate. Ori, soră-sa, căreia tocmai îi trăsnise o idee, avea nevoie de o pereche de ochi în plus.
– Fii atent! Răzvan, ești atent?
– Îhî… sunt atent.
– Măăăi!…
Văzându-l absorbit de numărătoare, Otilia sări nervoasă din leagănul pe care se balansa și se repezi să-i împrăștie bilele cu piciorul. Din fericire se răzgândi și doar îl apucă de umăr și-l zgâlțâi puțin, cât să-l smulgă din lumea clasamentelor lui:
– Ascultă, nu ți se pare că bunica Martin stă de vorbă doar cu babalâci?
– Păi, normal! Ce-ai vrea, să țopăie printre adolescenți? Nu că nu ar fi la fel de ciudată ca ei, la o adică.
– Nu, măi, eu nu vorbesc despre cât de țâfnoasă poate ea să fie. Da’ uită-te și tu, de când am venit la locul ăsta de joacă o vorbă nu a schimbat cu părinții copilului în albastru.
– Care?
– Uite, cei doi care stau pe bancă cu nasul în telefon în timp ce copilul mișună pe lângă ei.
– Serios?
– Da, i-am tot urmărit de când au venit.
– De ce?
– De foame!
– Nu înțeleg nimic din ce spui.
Răzvan era complet pierdut în conversație; ce-avea a face foamea cu copilul în albastru și cu telefoanele? Otilia pufni, dar știind că are nevoie de un aliat, se apucă să-i explice pe îndelete:
– Cei doi părinți au venit cam în același timp cu noi. S-au instalat pe banca aceea din capătul locului de joacă și și-au lăsat copilul să zburde de capul lui. Din când în când, unul dintre ei își mai ridică nasul din telefon ca să-l certe că aleargă sau ca să-l îndoape cu pufuleți.
– Așa… și? toții părinții fac la fel.
Răzvan era de-a dreptul dezamăgit, se așteptase ca soră-sa să fie ceva mai isteață.
– Da, bine… dar nu despre asta-i vorba, frate.
– Dar despre ce?
– Despre bunica… offf, că mă enervezi!
– Și tu pe mine!
– Ești un nesimțit!
– Și tu ești o rea!
Bosumflat, băiatul își adună bilele și se mută câțiva metri mai încolo. De parcă lui îi plăcea să stea atâta vreme departe de casa lui. Ba mai sunase și maică-sa cu o seară înainte să-i anunțe că-și vor prelungi șederea cu încă o săptămână – ea (bine mersi) cu tata în concediu, el (nu chiar bine mersi) cu surorile la bunica. Era sătul până peste cap!
Otilia se bosumflase și ea, însă comportamentul bunicii îi dădea de gândit. În plus, avea nevoie de Răzvan ca să poată demara o anchetă cum scrie la carte și, totodată, s-o poată face pe deșteapta.
– Uite care-i treaba, reveni ea lângă Răzvan.
Fetița citise de dimineață câteva pagini din cartea cu detectivul împrăștiat și nu numai că-i împrumutase limbajul, dar vedea peste tot numai personaje suspecte. Răzvan nu era suspect, desigur, însă era teribil de enervant.
– Care-i treaba?
– Îmi pare rău că te-am făcut nesimțit.
– Și mie îmi pare rău că m-ai făcut nesimțit, se înmuie Răzvan.
– Dar vezi și tu că bunica Martin vorbește prin parc numai cu moși și babe?
– Văd, răspunse băiatul cu ochii la cuplul de părinți neglijat de Clara Martin. Cei doi tocmai scoseseră o pungă de covrigei din geantă și ronțăiau fericiți cu ochii (tot) în telefon.
– Ori, asta nu prea se potrivește cu ultimele ei acțiuni. (Tot din cartea cu detectivul împrăștiat împrumutase și cuvântul „acțiuni”.)
– Nu prea…
În tot timpul acesta, Lidia cercetase o groapă cu nisip și descoperise niște cotoare de măr foarte interesante. După ce le studiase îndelung, îi întinsese unul băiețelului în albastru în semn de împrietenire. Doamna Martin, care își luase deja la revedere de la cuplul de septuagenari și își îndesase agenda în rucsac, îi întrerupse cu un sec:
– Gata, copii, mergem acasă!
Răzvan își adună bilele de pe jos, apoi îi spuse surorii mai mari:
– Știi ceva? Ne uităm în agenda bunicii și gata!
Otilia rămase cu gura căscată. Dacă mai continua în felul ăsta, Răzvan avea toate șansele să devină un frate interesant, gândi ea.
– Bună idee… să te văd cum o pui în practică!
– Nimic mai simplu, chicoti băiatul.
Simțise în tonul Otiliei o undă de respect, poate și un pic de admirație, iar asta îl făcea fericit și încrezător în propriile forțe. Avea el să găsească o soluție la fața locului, adică în apartamentul din strada Alexandrina.
Ilustrația: Ionuț R. Olaru
