Un plan cu p mic
Bucuroși că aveau un plan, copiii porniră pălăvrăgind spre casă. În plus, aveau de gând să inventeze un cod secret de comunicare, ca să nu se prindă nimeni de strategia lor. Deocamdată nu se puteau pune de acord dacă să folosească doar gesturi sau dacă să includă și cuvinte. Otilia veni cu ideea să nu mai vorbească deloc și să comunice prin bilețele în care fiecare literă ar fi înlocuită de o cifră.
– Am putea porni de la cuvântul „inteligență”, zise ea pe un ton savant. Litera „i” să fie cifra 1, „nîul” să fie cifra 2, „tîul” să fie 3, „eul” 4 și tot așa.
– Aha! dar nu prea înțeleg.
– Păi uite, în loc să scrii Otilia, ai scrie O36569.
– Adică ai scrie Otiliă, în loc de Otilia, că nu-l ai pe „a” în cuvântul de plecare.
– Otiliă sau Otilia, nu contează! Important este să poți transmite mesajul corect și repede.
– Păi nu-i prea corect, dacă-l pui pe „ă” în locul lui „a”.
– Da, lasă asta, rapid să fie! se enervă Otilia.
– Da’ să știi că n-o să fie prea rapid. Că până găsești un pix prin debandada din casa bunicii pierzi o grămadă de vreme, nu se lăsă Răzvan.
Otilia ar fi vrut să spună „știu exact unde pot găsi un stilou negru”, dar în schimb strânse din buze și nu suflă o vorbă despre „excursia” ei în camera bunicii.
Clara Martin o luase înainte cu pașii ei mari și verzi (ah, tenișii… minunații teniși mărimea patruzeci!) împingând căruciorul ca o furtună. Lidia nu mai putea de fericirea vitezei și râdea în soare cu toți dinții. Absorbiți de planul lor, frații mai mari nici nu băgară de seamă că bunica bătea nervoasă din picior așteptându-i în dreptul semaforului.
– Haideți mai repede, mormolocilor, că se face roșu!
Cei doi nepoți parlamentau de zor, abia târându-și picioarele. Deși semaforul își schimbă culoarea în galben, Clara Martin se lansă în traversarea bulevardului. Un ford albastru ruginit și grăbit o claxonă îndelung. Șoferul scoase capul pe fereastră și-o apostrofă pe bunică:
– Mișcă-te mai repede, babă nebună!
Lidiei i se păru tare hazlie întreaga scenă și repetă:
– Ba-bă-be-bu-nă! Ba-bă-be-bu-nă…
– Nebun ești tu, tâmpitule! mormăi Clara Martin printre dinți și-și văzu de drum.
O pală de vânt îi înfoie eșarfa lungă, înnodată șic pe umăr. Un capăt al mătăsii colorate atinse, în bătaia vîntului, nasul Lidiei. Bucuroasă, copilița bătu din palme:
– Ba-bă-be-bu-nă! Ba-bă-be-bu-nă…
Când ajunseră în fața blocului, fiecare era fericit în felul său. Bunica o lăsă pe Lidia cu cărucior cu tot în fața liftului și le făcu semn celorlalți doi nepoți să se descurce cum puteau, apoi o luă agale pe scări spre etajul doi.
Era mai mult decât mulțumită de incursiunea făcută în parc. Se opri la etajul unu să răsufle și să blesteme în gând cei șaptezeci de ani pe care începea să-i resimtă tot mai mult. Părea că oasele și mușchii aveau o viață a lor, proprie, care nu ținea deloc pasul cu agerimea minții ei. Se sprijini de balustrada lucioasă, scoase agenda din rucsac, o răsfoi puțin și se înveseli:
– He-he! dacă o țin tot așa, în curând vom putea lansa proiectul nostru. Neapărat să-i sun azi pe Luiza și pe domnul Costin!
Numai la gândul răzbunării, Clara Martin se simți revigorată și atacă scările ce duceau spre etajul al doilea.
În tot timpul acesta, cu mâinile încleștate pe coarnele căruciorului, Otilia și Răzvan intraseră în lift și așteptau să urce. Nu mai fuseseră lăsați niciodată de capul lor în lift. Mama le repetase de atâtea ori că cei sub 14 ani nu au voie singuri în lift, încât acum erau complet debusolați. Răzvan se retrăsese într-un colț și-și tot mușca buzele, iar Otilia se apucase să citească tot ce scria pe pereții cabinei – de la numere de telefon în caz de avarie, până la mâzgălituri ale diverșilor locatari certați cu civilizația. Despre ce era de făcut în cazul în care liftul nu pornea, nu scria pe nicăieri.
– Auzi, Răzvane, ce ne facem?
– Cu ce?
– Cu liftul?
– Care lift?
– Cum, care lift? Ăsta care nu mai pornește odată.
– Aaa… se dumiri băiatul care își studia în oglindă julitura de pe nas.
– Deci?
– Habar n-am. Tu ești sora mai mare, tu să zici.
Otilia simți brusc nevoia să-i dea una, însă se mulțumi cu o împunsătură de cot.
– Auuu! sări frate-său cât colo. De ce m-ai lovit?
– Nu te-am lovit, doar te-am atins.
– Ba m-ai lovit, o să te spun bu…
Răzvan se opri. Ar fi vrut să spună „bunicii”, dar își dădu seama că bunica n-ar fi rezolvat nimic. Probabil că nici nu l-ar fi ascultat.
– Pârâciosule! izbucni Otilia, dar realiză că Răzvan îi era, totuși, aliat așa că o lăsă baltă.
Lidia, care ar fi vrut să sară din cărucior dacă ar fi putut, își scuipă suzeta și începu să țipe:
– Huh, huh!…
Se balansa înainte și înapoi, trântindu-se apoi cu putere în căruciorul moștenit de la frații mai mari.
– Huh, huh!…
– Cred că vrea sus, deduse Otilia.
– Și eu vreau sus, dar cum? se răsti Răzvan. Liftul ăsta e-nțepenit de tot.
Otilia se uită la Lidia cum își lungea ea brațele și gâtul și cum privea țintă într-un anumită direcție și se dezmetici.
– Ba nu, nu e înțepenit, zise apăsând victorioasă pe butonul cu cifra doi.
Cabina liftului se urni iar Lidia se liniști în sfârșit. Se liniști și Răzvan când își aduse aminte că dăduse cu nasul de toboganul din parc, ceea ce îi explica julitura misterioasă.
Ajunși la etajul doi, copiii găsiră ușa apartamentului larg deschisă și pe bunica vorbind la telefon. O eliberară pe Lidia din chingile care o țineau prizonieră și se descălțară. Erau numai ochi și urechi (mai ales urechi!) la conversația bunicii Martin cu un anume domn Costin.
– Cine-o mai fi și Costin ăsta, că eu nu mai înțeleg nimic? se trezi Răzvan întrebând în gura mare.
Otilia îi făcu semn să tacă.
– Da, dragă domnule Costin, da. Am aproape trei sute. Dumneata zici că ai cinci sute în total… dar cum ai reușit?… aaa… asta explică totul. Îți dai seama că ajungem la o mie în curând? Trebuie neapărat să-ți vorbesc despre planul meu. Am găsit un mijloc de a-l duce la îndeplinire chiar mai rapid decât am fi crezut… da… sigur că da…
Clara Martin izbucni în râs și intră în bucătărie să-și facă o cafea. Pentru că avea o mână deja ocupată cu telefonul, și-o eliberă pe cealaltă lăsându-și agenda pe fotoliu. LĂSÂNDU-ȘI AGENDA PE FOTOLIU!!!
Răzvan și Otilia se înțeleseră din priviri. Fata intră și ea în bucătărie, căutându-și chipurile de lucru, dar cu gând s-o țină pe bunica ocupată pe-acolo. Răzvan țâșni spre „cel mai vechi fotoliu din lume” și puse mâna pe agendă. O deschise tremurând de emoție și teamă, așteptându-se să iasă din ea balauri cu limbi de foc, creaturi cu dinți ascuțiți și o mie de ochi, aburi otrăviți și furtuni copleșitoare… Dezamăgirea îi fu cruntă: pe paginile agendei stăteau cuminți înșiruite nume și prenume, acompaniate de semnături care aduceau doar vag cu cozi de dragoni din cerneală. Din spate auzi o voce care mai că-l făcu să scape agenda din mână:
– Doamna Martin! Doamna Clara Martin, am veniiit!
Era domnul Vasile. O ținea în brațe pe Lidia și nu mai putea de veselie:
– Ia, uitați pe cine am găsit eu la ușă… Este fix ora cinci. Ce mai faceți, dragă doamnă?
Ilustrația: Ionuț R. Olaru
