UN TIMID ȘI JUMĂTATE
Vasile Dima era un mare timid. De când se știa fusese timidul familiei, timidul clasei, timidul întregii găști cu care copilărise printre blocuri. Nici vorbă să-și poată apăra ideile și drepturile; mâinile îi transpirau, obrajii i se înroșeau, vocea începea să-i tremure, iar soluția cea mai la îndemână fusese mereu fuga (în diversele ei forme). Când era copil, fugea chiar și din calea surorii lui mai mici atunci când se certau.
Din fericire, se descurcase binișor la școală: învățase suficient de bine încât să nu intre nici în vizorul profesorilor, dar nici al colegilor grăbiți să lipească eticheta de „tocilar” oricui era un pic mai conștiincios. În plus, printr-un noroc chior, se împrietenise încă din prima zi cu cel mai mare bully din școală, Gabriel. Așa că fusese lăsat în pace. În fond, chiar și Gabriel era un mare timid în felul său.
Dar de când o cunoscuse pe Clara Martin, domnul Vasile nu mai avea chef să fugă și simțea nevoia să schimbe ceva. Pentru că, vedeți voi, el nu mai trecuse niciodată până atunci prin atâtea stări contradictorii: un soi de entuziasm combinat cu sfială, o dorință de a răsturna munții și o mare teamă de eșec. Privind-o pe doamna Martin în timp ce pregătea ceaiul de la ora cinci, ar fi vrut să aibă curajul să-i declare plin de înflăcărare, asemeni cavalerilor medievali:
– Doamna mea, vă dăruiesc inima și luna de pe cer!
Domnul Vasile fusese luat pe nepregătite de sentimentul acela de îndrăgosteală. Stările de reverie alternau cu cele de vitejie, iar inima îi zvâcnea în piept ca nebuna de fiecare dată când se gândea la vecina de la etajul doi. La început mersese la medicul de familie, apoi făcuse un set de analize. Următorul pas fusese o descindere în cabinetul unui medic cardiolog, pentru ca – în final – să ajungă în fața dicționarului. Abia atunci se lămurise: „a se îndrăgosti înseamnă a prinde dragoste, a se înamora, a se amoreza”.
Ceaiul zilnic de la ora cinci devenise principala preocupare a domnului Vasile. Nu-l mai deranjau copiii care zbierau în fața blocului, nu-l mai deranjau drumurile lungi cu autobuzul până la serviciu, nu-l mai deranjau nici măcar porumbeii care-i murdăreau balustrada balconului. Atâta timp cât era vorba despre aceiași porumbei care o vizitau și pe doamna Martin, firește.
– Am o veste minunată, dragă doamnă!
– Serios? am și eu una! auzi vocea bunicii Martin printre clinchete de lingurițe și zgomotul fierbătorului de ceai. Dumneata primul!
– Să știți că am fost avansat la birou. Colegul meu Popișteanu și-a anunțat pensionarea, iar singurul care îi poate prelua dosarele, singurul care știe toate chițibușurile și învârtelile de la Minister este… ei, ia să vă văd, ghiciți?
Clara Martin se ivi în pragul ușii de la bucătărie. Avea ochii mari și vocea unui copil care tocmai primise un cadou nesperat:
– Te pomenești că este vorba chiar de dumneata… aceasta înseamnă că…
– Exact! completă domnul Vasile. Înseamnă că eu voi semna toate deciziile privind organizarea anului școlar. Vă dați seama, dragă doamnă, ce responsabilitate pe capul meu?
– Da, da, da… bunica Martin uită instant și de ceai, și de cafea, și de nepoți, de surprinsă ce era.
Rotițele din cap începură să i se învârtă repede, tot mai repede. Era, posibil, oare, ca „planul cu P mare” să fie atât de aproape de îndeplinire? Își și imagina documentul oficial pe care scria mare: Vacanțele elevilor sunt anulate prin ordin ministerial. Vedea și pixul care semna fără ezitare ordinul, urmat de o ștampilă zdravănă care parafa, definitiv, documentul. Ce minunăție!
– Luiza, s-o sun numaidecât pe Luiza! își reveni ea din reverie și se apucă să butoneze cu înfrigurare telefonul.
Luiza nu răspundea. Bunica Martin începu să măsoare camera în lung și-n lat cuprinsă de o agitație care creștea văzând cu ochii. Domnul Vasile își spuse că era un moment bun să-și lase deoparte timiditatea și să-i povestească vecinei despre sentimentele sale, adică să ia taurul de coarne. Intră în bucătărie să-și toarne mult-așteptata ceașcă de ceai și dădu de o fetiță cu codițe și cu capul băgat în frigider.
– Ți-e foame, drăguțo?
– Da, nu chiar, nu știu… bălmăji Otilia și o zbughi pe lângă el în căutarea lui Răzvan.
– Hm, ce-ați pățit cu toții astăzi? întrebă domnul Vasile sorbind din ceaiul aromat.
Rămase în bucătărie gânditor, cu ochii lipiți de magneții de pe ușa frigiderului. Imagini viu colorate îl invitau să viziteze castelele Franței.
– Mi-ar plăcea și mie, da…
*
În timpul acesta, Răzvan se refugiase în baie, pândind prin ușa întredeschisă. Aștepta cu nerăbdare să-i spună Otiliei care era schema cu agenda bunicii și nu înțelegea de ce nu mai ieșea soră-sa din bucătărie. O zări și pe Lidia mișunând prin casă. Copilița trecu de-a bușilea prin fața ochilor lui și se îndreptă direct spre camera bunicii.
– Psst… Lidia, nu-i voie acolo, înapoi!
Ți-ai găsit. Lidia împinse ușa cu capul și dispăru în camera interzisă. Tot atunci apăru într-o fugă și Otilia. Răzvan ieși din ascunzătoare, o luă iute de mână și intrară amândoi în urma Lidiei. Desigur, biroul bunicii și cutia cu cheiță aurie o atrăgeau pe copiliță și de data asta. Știind cât îi luase ultima oară să pună la loc hârtiile împrăștiate, Otilia o opri. Lidia începu să se smiorcăie:
– Aaa… aaa…
– Las-o, că face tărăboi, șopti Răzvan
– Ba n-o las, că face debandadă, făcu Otilia.
– Haida-de, râse Răzvan, de parcă ar fi cine știe ce muzeu aici. Uită-te și tu, îi arătă băiatul harababura din cameră, mama ar înnebuni dacă ar vedea așa ceva!
Sub ochii lor și profitând de ciorovăiala șoptită care lua amploare, sora cea mică se smulse din brațele Otiliei, se agăță de picioarele biroului și, la fel ca ultima dată, se întinse spre cheița strălucitoare. Copilița nu mai căzu de data aceasta, căci Răzvan îi întinse cheia chiar el:
– Na, ce mai spui acum?
Sora mai mare se bosumflă. Noroc că un dosar voluminos de pe birou îi atrase atenția. Pe copertă era scris cu majuscule „Investigații Medicale” și asta îi fu îndeajuns pentru a lăsa baltă ciorovăiala. Spiritul detectivistic i se reactivase.
– Ei, drăcie! Ia uite, Răzvane, ce scrie aici.
Cei trei copii își petrecură următoarele minute în tăcere: Lidia lingând fericită o cheie aurie, Otilia și Răzvan citind din ce în ce mai speriați tot felul de termeni medicali din care înțelegeau șocantul adevăr – bunica Martin era grav bolnavă!
*
Soneria de la intrare începu să bâzâie strident, iar domnul Vasile își desprinse cu regret privirea de pe imaginile cu castele. O zări pe Clara Martin cum ajunge la ușă dintr-o săritură, cum o deschide și își întâmpină vizitatoarea cu o explozie de entuziasm.
– Planul nostru, vacanțele în Franța, castelele, domnul Costin, semnăturile, domnul Vasile…
Cuvintele i se revărsau unele peste altele, nelăsând loc de prezentări sau întrebări. Domnul Vasile interveni:
– Bună ziua. Sunt Vasile, Vasile Dima de la unu.
– Bună ziua. Sunt Luiza, Luiza Preda direct de la gară!
Sprijinindu-se de mânerul unui troler uriaș, vizitatoarea îi zâmbea de sub borurile unei pălării de soare.
– Ce greu am ajuns… trenul de Florești a avut întârziere.
– Haideți, haideți, lăsați formalitățile! îi repezi Clara Martin. Domnul Vasile, aici de față, are documentele. Repede, trebuie semnate repede! Vacanțele astea trebuie să înceteze, înțelegeți? Adică să înceapă, vacanțele mele… Nu mai pot aștepta nicio săptămână, nicio zi, pricepeți? Trebuie semnate, imediat… imediat…
Doamna Martin se plimba prin cameră, sorbind înghițituri de cafea și murmurând cuvinte nedeslușite. Luiza Preda și Vasile Dima o urmăreau buimaci, neînțelegând mai nimic. Brusc, Clara Martin deveni palidă, mâinile începură să-i tremure, ceașca îi scăpă din mână și se făcu țăndări pe podea, picioarele i se înmuiară și se prăbuși.
Luiza țipă speriată, însă domnul Vasile nu-și pierdu cumpătul. Îngenunche lângă doamna Martin, o întinse ușor și îi luă pulsul. Îi puse mâna pe frunte și îi împinse ușor bărbia în sus, apoi verifică dacă respiră. Își apropie urechea de pieptul ei și îi ascultă inima.
– Deschideți repede fereastra și aduceți niște apă cu zahăr, îi comandă el Luizei.
Prietena se execută și aduse zaharnița întreagă. Vasile se încruntă dar nu comentă. Luă o pernă de la cel mai vechi fotoliu din lume și așeză picioarele doamnei Martin pe ea, astfel încât să se afle la un nivel mai sus decât capul, apoi îi strecură câteva cristale de zahăr printre buze. Bolnava începu să-și revină. Părea confuză, însă îl recunoscu pe domnul Vasile.
– Dragă doamnă, vă știți bolnavă de ceva?
– Inima… șopti Luiza. Clara suferă de diabet și are și probleme cardiace.
Chiar atunci, Otilia și Răzvan năvăliră în cameră:
– Bunica e pe moarte, salvați-o!
– Stați liniștiți, nu moare nimeni aici, îi calmă domnul Vasile. Cu tratament și odihnă, bunica voastră va fi bine. Iar o vacanță îi va prinde bine cu siguranță. Știți vreun loc în care i-ar plăcea să meargă?
– Cred că…
Ilustrația: Ionuț R. Olaru
Deznodământul poveștii, în curând. 😊
