PLANURI ÎMPREUNĂ
Un huruit surd îi întrerupse. Se priviră surprinși, așteptând parcă să se întâmple ceva. Un soi de neliniște plutea în aer. Huruitul reveni și mai puternic, din stradă se auziră sirene, iar podeaua începu să trepideze sub picioarele lor. Luiza începu să tremure, copiii încremeniră. Bunica Martin se uită la domnul Vasile și spuse cu o voce neobișnuit de clară pentru o persoană care tocmai trecuse printr-o criză de hipoglicemie:
– Este cutremur. Repede!
Domnul Vasile înțelese numaidecât. Se ridică, o luă pe Lidia în brațe și le făcu semn celorlalți copii să se adăpostească sub masa din sufragerie. Apoi, cu o rapiditate de care nu se știa în stare, trase lângă masă fotoliul și canapeaua. Domnul Vasile se chirci lângă copii în adăpostul ca o cazemată înflorată și îi cuprinse cu brațele. Clădirea începu să se zgâlțâie. Un tablou căzu de pe perete. Căzu și al doilea.
Clara Martin și prietena sa, Luiza, reușiră să se refugieze sub biroul din dormitor și priveau rafturile cu cărți balansându-se amenințător. Din ele începură să cadă, în ploaie, pagini, povești și multe întâmplări citite sau răs-citite.
– Nu se mai termină odată?
Sirenele ambulanțelor se auzeau tot mai aproape.
– Vreau la bunica, scânci Răzvan de sub masă.
Pământul se cuminți pentru un moment. Otilia abia mai respira de frică și-l strângea de mână pe domnul Vasile. Răzvan o zbughi de sub masă spre camera bunicii. Se împiedică de lucrurile căzute prin casă, ocoli un morman de cioburi și ajunse cu bine sub birou, direct în brațele Clarei Martin.
– S-a terminat, dragul meu, s-a terminat… îl alină bunica. Nu-ți fie teamă, suntem împreună.
Chiar atunci o replică a cutremurului îi făcu să tresară și să se prindă din nou unii de alții.
– Fir-ar să fie, afurisite replici, uitasem de ele! șopti Luiza, palidă ca o foaie albă de hârtie.
O auziră pe Lidia plângând și abia atunci bunicii Martin i se făcu frică.
– Doamne, dacă li se întâmplă ceva copiilor? Babă nebună ce sunt, cu planurile mele delirante… și nici nu le-am spus cât de mult îi iubesc.
– Dar copiii știu că îi iubești, Clara, ei știu… îi zâmbi Luiza. Au doar nevoie să le-o spui mai des și nu doar atunci când ți-e frică. Nu-i așa, Răzvane?
Nepotul dădu din cap, vădit impresionat. Nu-i trecuse niciodată prin minte că și oamenii mari ar putea fi speriați și derutați.
Numărară împreună încă vreo trei replici, ultima slabă de tot, apoi nu se mai întâmplă nimic. Așteptară mult timp înainte de a ieși de sub birou. Luiza fu prima care se ridică cu încheieturile pocnindu-i zgomotos. Răzvan o urmă, apoi ieși și bunica Martin printre foi, dosare, cărți și amintiri împrăștiate. O cheiță aurie strălucea stingheră undeva sub pat.
În sufragerie, Otilia, Lidia și Vasile erau teferi în adăpostul lor improvizat, iar fetele păreau să fi ațipit după atâta tensiune acumulată.
Chiar atunci se auzi țârâind telefonul bunicii. Clara Martin răspunse, iar din aparat răzbătu până la ei vocea panicată a fiicei sale, Miruna:
– Alo, mama… unde ești… am auzit… cutremur… copiii…
– Calmează-te, dragă, suntem cu toții bine! o întrerupse Clara Martin. Avem prieteni de nădejde aici, fii fără grijă. Fetele dorm, te sun eu mai târziu… Pa!
Își învălui nepoții și prietenii cu o privire plină de duioșie:
– Vă mulțumesc, dragii mei! Astăzi m-ați salvat: de criză, de cutremur și, mai ales, de singurătate!
Așezat pe jos, sprijinit cu spatele de cel mai vechi fotoliu din lume, domnul Vasile îi zâmbi. Nu îndrăznea să se miște de acolo atâta timp cât Lidia și Otilia picoteau. Răzvan își îmbrățișă bunica, apoi dădu fuga să-și verifice colecția de bile. Spera s-o găsească întreagă și nevătămată după atâta zgâlțâit. Luizei îi mai venise inima la loc și se așeză pe un scaun suspinând:
– Vreau acasă la mine, la Florești. Undele seismice nu ajung până acolo…
Bunica Martin izbucni în râs:
– Păi nici n-ai ajuns bine, măi Luiza, că și vrei să-ți iei tălpășița?
Își ridică mâinile deasupra capului, se întinse din toate încheieturile și decretă:
– Acum că s-a terminat cu nebunia asta, haideți să facem planuri de viitor. Împreună! Un ceai, o cafea… dorește cineva?
*
Câteva săptămâni mai târziu, Clara Martin, Luiza și domnul Vasile descopereau cu uimire castelele de pe Valea Loarei. Dacă la urcarea în avion își propuseseră să facă un clasament al preferințelor, după vizita primelor patru castele abandonaseră ideea – toate erau minunate! Cei trei prieteni se lăsară, așadar, învăluiți de șarmul regiunii vizitate și, mai ales, de bucuria călătoriei împreună.
În timpul acesta, Otilia și Răzvan le povesteau colegilor de școală despre cea mai năstrușnică bunică din lume:
- cum fusese ea cât pe ce să le fure vacanțele,
- cum supraviețuise unei crize de hipoglicemie și unui cutremur,
- cum fusese salvată de un om bun, prieten de nădejde.
Copiii mai povesteau și despre anchetele lor detectivistice, desigur, deși aveau în continuare dispute privind codurile secrete.
Cât despre Lidia… ei bine, Lidia (căreia îi mai ieșiseră patru dinți între timp) renunță definitiv la suzetă și făcu o adevărată pasiune pentru cotrobăitul prin cotloane. Pentru că niciunul din membrii familiei nu reușea s-o oprească din scotocit, apăru – în mod firesc – întrebarea: oare ce poveste fistichie va mai scoate ea la iveală?
Sfârșit
Ilustrația: Ionuț R. Olaru
