Povești Împreună: De cele mai multe ori, un mic imbold este suficient pentru a-i incita pe copii să scrie povești și să ne dezvăluie și nouă, astfel, o parte din lumile din mintea lor.
Cu ajutorul vostru – părinți, profesori și bibliotecari – concursul „O Imagine, O Mie de Povești” a reușit să fie unul dintre aceste imbolduri. Vă mulțumesc tuturor din toată inima.
Împărtășesc cu voi poveștile copiilor pentru a ne bucura de talentul și de entuziasmul lor. La cât mai multe povești minunate împreună!
***
Bad Witches
de Ruxandra-Maria Ghineț, 13 ani / Moinești, jud. Bacău
Liniștea de octombrie se lăsa apăsător peste satul meu. Ca în fiecare dimineață, am fost trezit de Cucurigu, cocoșul familiei. Nu îi judecați numele! Adică, să fim serioși, cum poți numi un cocoș? Dar nu despre asta vorbeam.
Părea o dimineață absolut obișnuită. M-am ridicat alene din pat și m-am îndreptat spre bucătărie. Acolo, pe masă, mă aștepta o farfurie plină cu plăcinte din care ieșea abur fierbinte. Lângă ea era un pahar cu lapte călduț. Mama îmi pregătise micul dejun. Acum probabil era în curte, cu tata, să dea de mâncare animalelor. După ce am mâncat, m-am întors în camera mea, să mă îmbrac. Astăzi, la școală, aveam un fel de bal. Fiecare copil trebuia să se costumeze, iar apoi, după ce vor avea loc câteva concursuri de îndemânare, se vor desemna regele și regina balului mascat. Nu eram interesat de premiu, dar mi s-a părut o ocazie drăguță de a-mi etala ideea de costum.
Cu o seară înainte, o rugasem pe mama să mă ajute să îmi creez ținuta. Cum ea este o croitoreasă iscusită, a ieșit ceva foarte frumos. Eram prințul din Ținutul Prăjiturilor. Pantalonii dintr-un material albastru deschis se asortau cu bluza, care, în partea de sus, avea brodată o felie de tort cu glazură roz. Acest blazon se regăsea și pe scutul din carton pe care îl făcusem singur-singurel. Tata a avut și el un rol în desăvârșirea acestui costum ingenios. O săptămână întreagă l-am sâcâit, dar, într-un final, am reușit să îl conving să îmi facă o sabie de lemn. A muncit mult la ea, dar a meritat. A ieșit super! Avea multe detalii sculptate și, după ce am pictat-o, arăta exact ca o sabie adevărată. Ținuta de gală era întregită de o coroană de carton și de o pereche de cizme roșii. Da! V-ați gândit bine: ca ale Motanului Încălțat.
Se făcuse timpul să plec la școală. Cum era încă destul de devreme, părinții mei m-au rugat să îl iau și pe Săgeată. Cine e Săgeată? Este calul meu. Se află de mulți ani în familia noastră. E aici dinainte să mă nasc eu, așa că am crescut cu el. Cum este destul de bătrân, tata nu îl mai pune la muncă. Acum îl ținem doar pentru că ne este drag de el, deși nu ne mai este de ajutor în ogradă. Uneori îl mai călăresc, dar, contrar numelui său, este cel mai leneș cal pe care l-am văzut vreodată. Dacă i-am fi pus un nume care să-i reflecte însușirile, l-ar fi chemat Mocăilă. Se menține bine, deși are și el o vârstă. Dacă vă întrebați, este roib. Fără vreo altă culoare, maro-roșcat din cap până în copite.
Poate vi se pare ciudat că îl iau și pe Săgeată cu mine, dar pajiștea unde îl lăsăm de obicei să pască este în drum spre școală și, dacă îl pot scuti pe tata de un drum, am zis „de ce nu”! Am mers amândoi pe uliță fără ca măcar să bănuim ce urma să se întâmple. Deși îmi cunoșteam foarte bine satul, închipuiți-vă că am reușit să mă rătăcesc. Nici acum nu pot înțelege cum a fost posibil. Adică, am parcurs același drum de sute de ori, totuși, în acea dimineață m-am pierdut. Am mers și am tot mers, dar, în loc să mă dumiresc unde ne aflam, pe măsură ce înaintam, locurile deveneau tot mai nefamiliare. La un moment dat, am observat un semn pe care scria cu majuscule „VRĂJITOARE RELE”. Am zis că poate nu am văzut bine, așa că ne-am apropiat. Nu mă înșelasem, chiar era un semn cu „vrăjitoare rele”. Mi s-a părut tare ciudat. În cei 11 ani de viață nu mai văzusem așa ceva! Bineînțeles că, în loc să mă întorc, ca orice om chibzuit, eu am hotărât că ar trebui să cercetăm, așa că ne-am urmat drumul.
După un timp, am intrat într-o pădure. Aș minți dacă aș spune că era întunecoasă, pentru că, fiind sfârșitul lui octombrie, toate frunzele căzuseră, formând un covor sfărâmicios și cafeniu. Știu că v-ați fi așteptat să vă descriu o pădure ca de basm, cu multe culori și cu copaci împodobiți ca de sărbătoare. Luați-vă gândul! Pădurea asta arăta de-a dreptul înfricoșător, cu trunchiurile ei negre de copaci ce se înălțau spre cer. Chiar dacă bătea lumina, nu arăta deloc prietenos.
Cum v-ați fi așteptat, am continuat să mergem spre inima pădurii. Nu era nicio urmă de viață, niciun animal, nicio pasăre, doar copaci uscați, fără frunze și, cum nu am dat de nimic interesant, am hotărât să ne întoarcem. La un moment dat, drumul se bifurca. Nu îmi aminteam să fi fost mai multe cărări, dar, cum căzusem pe gânduri, am pus asta pe seama neatenției. Nu știam încotro să merg. Potecile arătau la fel, așa că, în loc să dau cu banul, l-am lăsat pe Săgeată să aleagă. Oricum ne rătăciserăm! Ce mai aveam de pierdut? Până la urmă, poate aveam norocul să aleagă ruta corectă. Cine știe ce simțuri speciale au animalele?
După încă vreo jumătate de oră (nu aveam ceas la mine) am zărit o căsuță. Era de-a dreptul splendidă. Exact ca în filme! O cabană mică, din lemn, împrejmuită de un gard scund vopsit în alb. La toate geamurile erau ghivece cu mușcate roșii care rezistaseră frigului. Din horn ieșea fum, semn că cineva făcuse focul, iar pe ușă era un semn albastru deschis pe care scria de mână „Casa surorilor Mery și Mări”. Părea cea mai primitoare casă din câte văzusem și, cum la școală cu siguranță întârziasem, m-am gândit să mă duc și să-i salut politicos pe locatari. Cine știe, poate m-ar fi ajutat să găsesc drumul spre casă.
Am deschis atent portița, l-am legat pe Săgeată de gard și am intrat în curtea casei. În capul meu ideea păruse bună, dar, pe măsură ce înaintam, își pierdea din strălucire. Ajunsesem în fața ușii și, fără să mă gândesc prea mult, am ciocănit. Dinăuntru au răsunat niște voci, apoi am auzit cum cineva se apropia. Pașii se auzeau tot mai puternic, apoi ușa s-a deschis. În fața mea stătea o bătrânică scundă îmbrăcată într-o rochie înflorată, cu părul alb strâns într-un coc și purtând pe vârful nasului o pereche de ochelari cu rame subțiri și cu lentile rotunde.
– Ce avem noi aici? Mery, ia vino puțin.
Din camera vecină, o altă bătrânică și-a făcut apariția. Era la fel de scundă ca și cealaltă, doar că era îmbrăcată într-un capot roșu cu buline albe și avea părul prins în două codițe împletite. Amândouă se uitau la mine, până când bătrânica cu ochelari a întrerupt liniștea:
– Cu ce ocazie ai ajuns în această pădure și de ce ești îmbrăcat atât de caraghios ?
– Păi, am plecat de dimineață spre școală, acolo aveam un bal mascat și de asta sunt costumat în prințul Prăjiturică. Părinții mei m-au rugat să îl duc și pe Săgeată, calul nostru, la păscut, de asta este și el cu mine, dar m-am rătăcit și am ajuns la semnul pe care era scris „VRĂJITOARE RELE”. De acolo am înaintat și am ajuns în pădure, unde am continuat să merg în speranța că voi găsi pe cineva care să mă ajute să gasesc drumul spre casă. La un moment dat m-am întors, dar drumul se bifurca, am lăsat calul să aleagă pe unde să o luăm și așa am ajuns aici! am spus pe nerăsuflate, de frică să nu îmi închidă ușa în nas înainte să termin.
Deși uimite, bătrânicile, politicoase, m-au invitat în casă. Înăuntru era cald și bine. Cabana avea șase camere: două dormitoare, câte unul pentru fiecare, o bibliotecă în care erau tot felul de sticluțe și ustensile ciudate, o baie, o bucătărie micuță și o cameră de oaspeți.
În sufragerie se afla o canapea căptușită cu catifea roșie în fața căreia era o măsuță de cafea din lemn masiv.
La geamuri erau perdele bleu deschis, prinse cu funde mari, tot din catifea roșie. Pe podea se întindea un covor mare și cafeniu care se potrivea de minune cu măsuța, dar elementul principal din cameră era un șemineu imens, deasupra căruia erau așezate neglijent câteva cărți și o lumânare.
Bucătăria era una minimalistă. Cu toate acestea, fiecare piesă de mobilier era atent sculptată cu tot felul de modele în spirală. În cuptor se afla o plăcintă cu afine. Pe scurt, căsuța arăta ca o căsuță de păpuși. Era perfectă!
Uimit, m-am așezat cu gura căscată pe canapea. Bătrânelele s-au mai foit pe la bucătărie, ca mai apoi să vină cu o tavă de plăcintă, tăiată felii, și cu un ceainic plin, așezându-se lângă mine.
– Cum te numești ? m-au întrebat.
– Eu sunt Doru. Dar dumneavoastră cum vă numiți ?
– Noi suntem Mări si Mery, răspunseră amândouă în cor.
– Mă puteți ajuta să mă întorc acasă ?
– Sigur că da! Și așa suntem tare plictisite. Nu am mai avut vizitatori de ceva ani. Chiar ne-ar plăcea să mai ieșim și noi din casă.
– Vă mulțumesc! Aș mai avea o întrebare: știți cumva ce-i cu semnul acela de la intrarea în pădure ?
Bătrânicile părură cam încurcate.
– Semnul acela este pentru a descuraja oamenii care vor să intre în pădure, a spus Mery .
– În această pădure își fac veacul două vrăjitoare foarte rele. Se spune că, dacă te prind în preajma casei lor, te iau prizonier, a continuat Mări.
Ceva mi se părea în neregulă. Eu mersesem ore bune cu Săgeată prin pădure și ajunsesem la casa unor bătrânici care știau totul despre cele două vrăjitoare. Puțin suspect! Poate vă întrebați dacă nu sunt cumva ele vestitele vrăjitoare, dar nu le vedeam în stare să facă rău nici măcar unei floricele, d-apoi unor oameni. Am mai stat puțin de vorbă, le-am povestit despre satul meu, despre casa mea, despre activitatea care avea loc la școală și despre calul meu, care aștepta cuminte la poartă.
Era timpul să plecăm. Probabil mama se îngrijora că încă nu venisem de la școală. Ne-am îndepărtat câțiva metri de casă și, în timp ce mergeam, am mai aruncat o ultimă privire spre căsuța de poveste și atunci am văzut un lucru pe cât de înspăimântător, pe atât de uimitor. Vă amintiți de semnul acela albastru de pe ușă? Când am întors capul, am văzut cum se vopsește singur în roșu și cum același scris elegant, de mână, apare din nou, formând alt text: „NU DERANJA!”.
Am pornit împreună cu Mări, Mery și cu Săgeată, dar spre deosebire de dimineață, drumul către ieșirea din pădure mi s-a părut mult mai scurt.
Cam pe când eram la intrarea în sat, m-am încumetat să le întreb:
– Credeți că vrăjitoarele au pus acel semn ?
– E posibil! Poate au nevoie de puțină liniște și au pus semnul doar ca să sperie trecătorii curioși. Până la urmă nu am auzit de nimeni care să fi dispărut în pădure, a spus Mery, apoi mi-a făcut cu ochiul.
După o zi lungă și obositoare, am ajuns, în sfârșit, acasă. Mama și tata s-au bucurat tare mult să mă vadă. Le-au invitat pe Mery și Mări în casă, cât l-am dus eu pe Săgeată în grajd și cât i-am dat apă, fân proaspăt și câteva mere verzi. Apoi ne-am așezat toți la masă. Le-am povestit părinților ce am făcut cât am lipsit. Le-am spus și despre casa invitatelor noastre și despre cât de plictisite sunt ele singure în pădure (le-am făcut și eu cu ochiul înapoi).
După ce am mai stat la taclale, am hotărât împreună că ar fi foarte frumos să vină la noi în vizită. Au fost încântate de idee. Așa că o zi pe săptămână vin și stau cu noi. M-au învățat să împletesc și să fac funde din acelea mari din catifea, cum au ele la perdelele de acasă, pe care mai apoi să i le prind lui Săgeată în coadă. În altă zi am făcut plăcinte, care au ieșit atât de bune, încât le-am dat și vecinilor să guste. Știu și o mulțime de jocuri interesante.
Toți copiii de pe uliță se bucură când le văd. De fiecare dată ne spun o poveste interesantă despre vrăjitoare sau ne învață un joc nou. Când a dat prima zăpadă, l-am înhămat pe Săgeată la sanie și ne-am plimbat prin tot satul.
Le iubesc nespus și, cum nu mi-am cunoscut niciodată bunicile, le consider pe ele ca fiind parte din familia mea.
***
Un vis de noiembrie
de Alexandra Mihai, 13 ani / Buzoești, jud. Argeș
Tare demult, pe vremea vrăjitoarelor și a creaturilor mistice, trăia o vrăjitoare rea, pe nume Olvis. Aceasta se putea transforma în orice își imagina și se gândea la lucruri foarte rele. Îi plăcea foarte mult să alunge soarele sau să înghețe pământul.
O fetiță de treisprezece ani, Allegra, s-a gândit să o convingă pe Olvis să fie mai bună. Pentru că Allegra era un copil bun cu oamenii din jur, toată lumea o îndrăgea. În special, fetița era foarte curajoasă și îndrăzneață. Vi se pare posibil ca o fetiță să convingă o vrăjitoare?
Allegra era sigură că va reuși, chiar dacă nimeni nu o credea în stare de asta. Pentru că Allegra era foarte bună prietenă cu spiridușii și zânele, aceștia au ajutat-o să ajungă la Olvis. În scurt timp, au și ajuns. Allegra i-a sugerat vrăjitoarei să scuture pomii și să îi schimbe cu o haină albă și steluțe sclipitoare. Olvis era încântată de ceea ce vedea. Vrăjitoarea a decis să fie mai bună, iar totul era vesel și sclipitor. Chiar le făcuse și alte bucurii copiilor din jur.
Deodată Allegra a auzit focul de lemne trosnind în sobă și, când a deschis ușor ochișorii, a zărit-o pe mama sa pregătind micul dejun.
Uitându-se pe geam, a văzut fulgii jucăuși de zăpadă. Și-a dat seama că vrăjitoarea a ascultat-o și a zâmbit.
Căluțul Allegrei i-a tras pe copiii din sat cu sania și toți s-au bucurat de ninsoare.
***
În căutarea prințesei Fiona
de Ecaterina Fermuș, 12 ani / Roznov, jud. Neamț
Odată, demult, într-un ținut îndepărtat pe nume Tărâmul Uuu trăia un frumos prinț singuratic pe nume Thomas. Cel mai bun prieten al său era Benjamin, un căluț vorbitor.
Într-o zi prințul își luă calul şi merse la târgul din apropierea castelului să-i caute potcoave noi. Acolo află, întâmplător, de la un negustor că o minunată prințesă, cu glas curat, din Tărâmul Florilor ar fi fost răpită de o vrăjitoare.
– Știi ce înseamnă asta Benjamin? îl întrebă Thomas.
– Da… este…
– TIMPUL AVENTURII! strigară amândoi.
Cei doi pornesc în căutarea misterioasei prințese. Merg ei ce merg și, la un moment dat, le iese în cale un om ciudat.
– Unde mergeți, fiule?
– Sunt în căutarea prințesei din Ținutul Florilor.
– A… prințesa Fiona?
– O cunoști?
– Din întâmplare am auzit de ea.
– Bine, dar… cine ești?
– Nu contează asta, fiule. Ia harta asta! Îți promit că dacă o urmezi, vei ajunge la frumoasa Fiona, și… dispăru.
– Păi asta a fost ciudat, zise Benjamin.
– Chiar că… dar nu avem altă variantă.
Și aventurierii noștri pornesc la drum. Ei urmează harta și ajung pe drumul vrăjitoarelor rele. Fără a mai sta pe gânduri, cei doi intră pe Tărâmul Vrăjitoarelor, asumându-și orice risc pentru a o salva pe preafrumoasa Fiona. Glasul de aur al Fionei răsuna pe tot tărâmul. Prințul își dă seama că este ea.
Privirile lor se contopesc într-o dragoste profundă. Vraja se rupe, iar Fiona este liberă din nou și aleargă în brațele prințului Thomas.
Cei doi își unesc destinele făcând o nuntă de se auzi peste toate tărâmurile!
* Ilustrația: Victoria Borodinova via Pixabay
