Povești Împreună: O nouă serie de povești premiate în cadrul concursului „O Imagine, O Mie de Povești”. Felicitări tuturor!
Vă doresc o lectură plăcută și aștept cu nerăbdare să descopăr și să citesc poveștile copilărești ale anului 2022.
Pe curând, dragi prieteni!
***
Tăria unui cuvânt
de Alexandru – Petru Asaftei, 12 ani / Piatra Neamț, jud. Neamț
O nouă aventură se întrezărea în întunericul cearşafului mototolit de atâta schimonoseală premărgătoare somnului din copilărie.
O imagine îmi fugărea ideile necontenit: un preafrumos cavaler cu un nume de tot râsul, Superprăjituricul, însoţit de nedespărţitul său prieten, Pătlăgicosul. Ce mai echipă! Straşnice costume, înfiorătoare… dar doar până la prima cută a cearşafului buclucaş. Sigur toate microoganismele (vietăţile locatare din saltea) se vor speria de moarte şi îşi vor lua tălpăşiţa. Dar până atunci, să pornim în aventură!
Cei doi se îndreptau cu vitejie spre tărâmul viselor dărâmate de crunta realitate, sperând să remodeleze istoria. Deodată, un balaur cu şapte capete, unul mai hidos ca celălalt, încercă să îi întoarcă din drum. Ridicând sabia moştenită de la un vechi alun, Superprăjituricul – fiul rătăcitor – flutură în vânt sau în van, periculoasa sabie, cu mişcări demne de un adevărat luptător. Nechezatul răsunător al prietenului său de nădejde Pătlăgicosul, cu flăcări fierbinţi de un pătrunzător albastru infinit, au cutremurat balaurul care și-a luat tălpăşiţa şi dus a fost. Prea uşor! Când deodată…
– Fiuleeee, ai adormit?
Ca arşi şi teribil de îngroziţi de vocea ameninţătoare a mamei, al cărei ton nu prevestea nimic bun, am fugit mâncând pământul în urma balaurului cu șapte capete, întrecându-l detaşat. Apoi linişte.
Aventura putea continua, deci… Înaintarăm cu pieptul plin de suspans prin pădurea deasă, mocirlită, prin care părea că nici sunetul vântului nu pătrunde, iar în calea Pătlăgicosului răsări o apariție ca o floare nemaivăzut de frumoasă care ne lăsă cu gurile căscate. O atât de răpitoare fantezie în pustietatea aceasta? Dar parcă nu e fantezie. Ne învălui un miros ce părea cunoscut: scorţişoară, lavandă şi puţină lămâie… aroma caldă… Ne împrietenirăm cu o strângere de mână cu MIRIFICA… ce nume perfect! Să mă fi îndrăgostit iremediabil la prima vedere, oare? eu, dar și neînfricatul Pătlăginos, acum negru de supărare la vederea ochilor dulci aruncaţi mie.
– Trreezireaaaa, neînfricatul mamei! Iar îţi cotropeşte IMAGINAŢIA somnul?
Nu puteam crede, eram disperat: „Va fugi minunea lumii, dragostea vieţii mele îmi scapă printre degete”. Deodată mă lovi copita rece a prietenului meu de o viaţă:
– E a mea!
– Ba nu, e a mea…
– PACEEEEE!!! răsună vocea pătrunzătoare a mamei.
Tresar speriat, nu doresc să o pierd. Pornesc nebun prin fulgere, tunete, ploaie şi o noapte groaznică, luptând vitejeşte cu Muma-Pădurii, balauri fioroşi, forţe ale Răului, mânat de dorinţa nestăvilită de a salva prinţesa inimii mele. Şi aproape că am reuşit… sunt atât de aproape!
– Începând de astăzi, nu mai eşti prietenul meu, cavaler al nopţii întunecate! îmi nechează în urechi, ameninţător, aproape ca un tunet, Pătlăginosul. Eu o voi salva!
O voce suavă, delicată ca parfumul florilor din luna mai, blândă şi de o bunătate supremă şopteşte surâzând:
– Mă puteţi salva AMÂNDOI. Nu asta fac PRIETENII?
Pentru un moment (cât o veşnicie) se ridică vălul înceţoşat al mândriei şi al orgoliului zgândărit de împăienjenitul amor. Îmi rotesc privirea demonizată de lupta acerbă şi îl zăresc pe vechiul şi bunul meu cavaler de arme. Îl rătăcisem adânc, pe undeva. Ne-am îmbrăţişat stingheriţi. Ne regăsiserăm – dincolo de pericole, prinţese şi aventuri – mai trainici, mai uniţi, mai împrieteniţi şi de nedespărţit.
– Hai să ne împrietenim !
Este glasul mamei, răbdător de data asta. Sorbim cu nesaţ din cana de ceai.
Pe data viitoare, cavaleri, amici necuvântători, prinţese şi imagini de neuitat!
***
Super Edward
de Roxana Andreea Luca, 12 ani / Roznov, jud. Neamț
Într-un castel minunat, trăia odată un prinț pe nume Edward, alături de familia sa. La împlinirea varstei de cinci ani, acesta descoperi că nu este ca ceilalți copii.
El nu spuse nimănui ce a descoperit, crezând că este ceva normal. Dar uitându-se la desene animate cu supereroi, Edward își dădu seama că avea super puteri și exersând în fiecare zi, a început să le stăpânească. Când a împlinit vârsta de 16 ani, s-a hotărât să își facă un costum de supererou, cum văzuse la eroii din desene animate. După o vreme, și-a terminat costumul de „Super Edward”.
Bucuros că i-a ieșit așa cum își dorea, l-a îmbrăcat și a început să cutreiere orașul în zbor. Toți oamenii s-au mirat la vederea lui, iar acesta a început să salveze oameni. Prima dată ajută o fetiță a cărei pisică se blocase în copac, după care continuă să ajute oameni. „Super Edward” era supranumit eroul minune.
Într-o zi prințul se plimbă prin pădure. Deodată, zări un cal care era flămând și murdar. Când îl văzu cât de necăjit era bietul, prințul făcu o minune și îl hrăni și îl spălă. Băiatul se gândi să îl păstreze așa că îl luă cu el în călătorie.
Tot mergând ei, au văzut o casă care era făcută din turtă dulce. Au bătut la ușă și o bunicuță le-a deschis. Îi invită în casă pe călători și îi servi cu turtă dulce și un pahar cu lapte. După ce aceștia au terminat de mâncat și băut, au vrut să plece spre casă, dar bunicuța le-a spus să rămână peste noapte. Edward a fost de acord să înnopteze împreună cu prietenul său, deoarece erau foarte obosiți.
Prințul Edward nu avea somn, așa că a mers să bea un pahar cu apă. În timp ce se îndrepta spre bucătărie, auzi niște sunete ciudate venind dintr-o cameră. Curios, se duse să vadă ce se întâmplă.Când se apropie, zări prin ușa întredeschisă în loc de bunicuța cea drăguță, o vrăjitoare cu boarfe negre și pielea verde. Îngrozit de ce văzuse, Edward fugi să își salveze prietenul. Ei mergeau foarte încet pentru ca vrăjitoarea să nu îi audă. După ce au ieșit din casă, au văzut cum căsuța din turtă dulce se transformase într-o dugheană veche. Mai aveau doar puțin până la poartă când de nicăieri, vrăjitoarea apăru chiar în fața lor și aruncă o vrajă spre ei. Prințul curajos se apără cu scutul invizibil și scăpă împreună cu prietenul său. Vrăjitoarea se înfurie pentru că aceștia îi scăpaseră din mâini.
Bucuroși că aceasta nu putu să-i doboare, plecară spre casă. Când ajunseră acasă, se amuzară foarte tare de cele întâmplate. Peste o săptămană de la incidentul cu bunicuța, prințul Edward se gândi să îi dea calului puterea magică de a vorbi. După ce calul începu să vorbească, deveniră de nedespărțit și toată lumea se miră cum de erau prieteni.
De atunci, calul mergea cu Super Edward în fiecare zi să îl ajute , chiar și atunci cand salva oameni, chiar şi când a întâlnit prima dragoste, chiar şi atunci când au apărut copiii… până la adânci bătrîneţi.
***
Vânătorii de vrăjitoare rele
de Maria Iosana Ghilea, 12 ani / Sântana, jud. Arad
De ceva vreme încoace, din pădurea de alături se auzeau tot mai des niște sunete ciudate. Oamenii erau tot mai speriați și începeau chiar să își facă tot felul de idei: ba că o fi un monstru, ba că vine sfârșitul lumii, ba că erupe vreun vulcan și tot felul de alte teorii ciudate.
Însă un singur băiețel era cel mai aproape de adevăr, Tom Selman, un copil ca oricare altul. Un băiat crețuliu cu obraji rumeni și un pic plinuț. Viața lui era un pic mai specială deoarece avea un cal roșu vorbitor care se pricepe la dezlegat mistere. Îl chema Fil și era cu adevărat ciudat, însă lui Tom i se părea un cal obișnuit.
Într-o zi băiatul a auzit de la Tanti Valeria, vecina de alături, că o persoană cu nas lung și pălărie încurcată a intrat seara în casa ei, căutând niște sticluțe mici. În spate avea un sac pentru sticluțe, iar în mână o mătură. În urma ei, un șir de praf magic s-a așezat pe covor.
Speriată, doamna Valeria lipea afișe anunțând că cine va reuși să descopere ce s-a întâmplat, sau chiar va reuși să oprească acest lucru, va primi tăvi întregi din fursecurile ei drept recompensă. Ei bine, poate credeți că niște fursecuri nu sunt atât de bune drept răsplată, dar fursecurile doamnei Valeria erau deosebite, de-a dreptul magice datorită celui mai gustos ingredient: mustăți de pisică! Desigur, pentru cei romantici se poate pune și o sticlă de iubire!
În ziua următoare, Tom a început să pregătească o geantă cu mâncare, haine, apă și tot ce era nevoie pentru a merge în pădure. Uluit, calul lui l-a întrebat:
– De ce împachetezi? Te muți?? Pleci fără mine?!
– Nu, Fil, mergem într-o aventură!
– Unde?
– În pădure! Trebuie să vânăm vrăjitoare. Vreau să o ajut pe Tanti Valeria!
– Serios? Hai! Abia așteptam să mergem într-o aventură!
Și uite așa, fără știrea nimănui, Tom și Fil au plecat hai-hui prin pădure, căutând vrăjitoare. În urma lor, Tanti Valeria alerga și țipa de parcă ar fi venit cutremurul!
– Ce s-a întâmplat? a întrebat Tom.
– Știu că ați plecat să descoperiți ce s-a întâmplat! Așa că vreau să vă ofer acest talisman. Să-l aveți mereu cu voi și să nu îl pierdeți. Vă va proteja de orice!
Mulțumind, cei doi și-au continuat drumul. Fil se întreba de unde avea ea talismanul, însă uită de curiozitatea lui atunci când un râs înfricoșător s-a auzit în pădure.
Pe cărare au început să apară pași și praf magic.
– Cred că suntem pe drumul cel bun! Hai să scoatem busola, să vedem în ce direcție trebuie să mergem. Aaa, uite, spre nord.
Și așa au și făcut, au mers până au ajuns într-un luminiș în mijlocul căruia era un semn pe care scria „Bad Witches”. Exact așa cum știa și Tom, era vorba despre vrajitoare!
– Pare un loc părăsit, vrei să continuăm?
– Da, Fil.
Curajos ,Tom a înaintat. Dintr-o tufă o vrăjitoare i-a sărit în cale.
– Cine sunteți și ce faceți aici?!
– Suntem doi exploratori și vrem să aflăm ce se întâmplă.
– Plecați! Niciun om nu e binevenit aici!!!
Speriați, cei doi se holbau la vrăjitoare. Pentru a se proteja, Tom scoase din geantă talismanul.
– De… de la cine ai acel talisman? a întrebat vrăjitoarea uluită.
– Păi… l-am primit, a zis Tom .
– Puteți continua, dar fiți atenți. Multe vrăjitoare mănâncă copii și cai roșii!
Nehotărâți, cei doi au continuat drumul până ce au ajuns în fața unui castel înalt și fălos, plin de pânză de păianjen și de mături. Pe deasupra lor, zburau vrăjitoare și râdeau malefic. Deodată se auzi un sunet cunoscut… sunetul ce-i speria pe oameni. Se auzea din turla castelului, acolo unde se afla o cutiuță muzicală. La auzul melodiei toate vrăjitoarele se aliniau și făceau ce li se spunea, de parcă ar fi fost hipnotizate. În mod curios, zgomotul nu-i afecta pe oameni și nici pe cai.
Tom și Fil au ajuns în castel și un scut de protecție provenind de la talisman s-a activat deîndată. În colțul unei încăperi o vrăjitoare pitică, cu dopuri în urechi și care încerca să pară hipnotizată, se apropie de ei și îi întrebă în șoaptă:
– De ce sunteți aici ? Fugiți cât mai puteți!
– Nu am venit să fugim, ci ca să vedem ce se întâmplă.
– Vorbiți mai încet, ne va auzi.
– Cine?
– Regina Vrăjitoarelor! Va vedea că nu suntem hipnotizați și ne va sacrifica. Plecați!
– Trebuie să vă ajutăm, să salvăm celelalte vrăjitoare! Nimeni nu ne poate face nimic atâta timp cât avem acest talisman.
– Talismanul de la Regină… de la ea îl aveți? Să știți că nu vă protejează chiar de toți, iar Regina îl poate distruge!
Fiindcă toți erau confuzi, vrăjitoarea pitică a lămurit lucrurile: de fapt, Tanti Valeria era Vrăjitoarea-Regină și hipnotizase toate vrăjitoarele cu vraja ei! Lor le-a dat talismanul pentru a-i proteja de ceilalți, dar nu și de ea (pentru că știa că oricum vor veni și ea va putea să îi distrugă). Toată povestea Valeriei era o capcană, iar acum soarta lor era încurcată.
– Cum o putem învinge?
– Am făcut de-a lungul vremii o licoare, însă am nevoie de un fir din coama unui cal roșu. E ocazia perfectă!
– Din coama mea? O, nu, sunt cal de prezentare! se mândri Fil.
Vrăjitoarea pitică i-a smuls un fir din coamă și l-a pus într-o sticluță.
– Veniți cu mine! Voi face o diversiune în timp ce voi veți merge la Regină și o veți uda pe cap cu cinci stropi din licoarea aceasta.
Pe holul lung al castelului, acești eroi curajoși alergau grăbiți, sperând să reușească ce și-au propus. Odată distrasă, Regina era atentă la vrăjitoarea pitică, dar apoi a început să simtă picuri de apă pe creștetul capului.
– Unu, doi, trei, patru… CINCI!
Din Regină a început să strălucească o lumină arzătoare! Brusc, lumina a dispărut, iar regina s-a transformat în cenușă. Toate celelalte vrăjitoare au devenit zâne, inclusiv vrăjitoarea care i-a salvat.
– Vă mulțumesc că m-ați ajutat ! Acesta este Castelul Zânelor, iar eu eram regină înainte ca această vrăjitoare să ne preschimbe și pe noi în vrăjitoare, iar mai târziu în sclave. Voi, Tom și Fil, veți deveni prinții castelului. Veți primi un costum cu o felie de tort desenată, o coroană și o sabie!
Cei doi nu știau ce să spună, dar erau mândri că au reușit să salveze întreaga pădure și să îi scape pe toți de vrăji! Cât despre fursecurile Valeriei, ei bine, ele au dispărut.
Dar, oricum, nimeni nu a mai pomenit nimic de fursecuri sau de doamna Valeria!
Tom și Fil au devenit buni prieteni cu Regina Zână, iar totul s-a terminat cu bine!
Și am încălecat pe șaua lui Fil,
Și v-am spus povestea așa!
***
Prințul din pictură
de Andreea Mareci, 14 ani / Siret, jud. Suceava
Un copil se uită pe internet la un desen din care îi zâmbește un băiat cu o coroană pe cap. Spune că băiatul are o coroană cât se poate de simplă și crede că remarca sa nu ne dă de gândit. Cu siguranță, autorul acelei imagini știe să ilustreze o coroană care ar aparține unui prinț adevărat. Oare cel din pictură e doar un băiat căruia îi plac caii și joaca de-a prințul? care plasează în locuri neumblate și nenumărate indicatoare pe care scrie „vrăjitoare rele” inexistente, pentru a-și demonstra vitejia în fața celorlalți? Ce mult și-ar dori copilul să afle ce văd tânărul și calul din imagine, dar să și să vadă ce e în spatele lor! Ar vrea să afle de ce zâmbește tânărul și la ce se uită. Să nu omitem să spunem că ar vrea să cunoască chiar și ce limbă vorbește băiatul și dacă prietenul său face glume cât e ziua de lungă.
Copilul își ia pensulele și culorile acrilice cumpărate din banii pe care i-a economisit și recunoscător sieși pentru achiziția făcută, reproduce fidel desenul în timp ce timpul trece pe lângă el precum un vultur-tren. Un singur detaliu a adăugat copilul pe zenitul lipsit de aștri: o lună care strălucește mai mândră ca oricând. De ce a desenat-o ? Nu a dorit să fie un fir de iarbă, un nor sau o stea, întrucât în acest mod ar putea vedea ce fac cele două personaje dacă acestea ar fi prin preajma lui. Sufletul îi saltă de bucurie la ideea că existența personajelor depind un pic și de el. Tot ce figurează pe foaia de hârtie parcă devine mai mare și prinde contur.
*
Prințul pare să aibă două mâini și picioare stângi deși încearcă să pară cât mai liniștit. Coroana îi tot cade de pe părul vâlvoi. Lipește încontinuu de pământ spada aurie moștenită de la străbunicul său, pentru a-și menține echilibrul în întuneric pe pământul pietros, întrucât a fost obișnuit (nobil fiind) să meargă doar pe treptele castelului, pe covoare roșii.
Se povestește că regii unei țări (care nu apare pe harta lumii pentru a evita conflictele cu alte state) au uimit lumea afirmând sus și tare că viitorul lor rege le va da în premieră o definiție a lexemului „prietenie”. Aflând acestea și nedorind să calce promisiunea făcută regatului de către părinții săi, prințul le cere permisiunea să plece într-o călătorie cu armăsarul roșcat pe care i l-au dat de ziua sa de naștere pentru a găsi inspirație; plănuiește să pregătească un enunț incontestabil care să definească prietenia până în ziua în care va fi sărbătorită formarea regatului. Prințul adaugă că are nevoie și de un costum albastru croit pe măsura lui (având o prăjitură drept blazon) precum și un scut cu același desen (căci ar vrea să dea de înțeles celor pe care îi va întâlni că bunătatea e ca o armă). Mama sa, ordonată și atentă la detalii, are grijă ca tot ce a cerut fiul ei să fie făcut întocmai.
Astfel pregătit, prințul pleacă împreună cu armăsarul său, dar fără a ști care e calea pe care trebuie să meargă. După un timp, îi trece prin minte că este posibil ca părinții să-i fi trimis niște însoțitori zburători invizibili și necunoscuți lui, pentru a a afla tot ce face el (ar fi în stare să-l și sune pe telefonul fără GPS și internet care nu se descarcă și nu se strică niciodată). E conștient că părinții ar putea avea o asemenea idee de a-l suna și avertiza fie că ființele pe care le întâlnește îi spun minciuni, fie că nenumărate pericole îl așteaptă chiar în momentul apelului.
Cerul întunecat îi împiedică pe cei doi călători să meargă în continuare. Prințul ar vrea să se întoarcă acasă, însă din nefericire, încă n-a găsit inspirație… Fără să vadă indicatorul pe care scrie „vrăjitoare rele”, ajunge la o casă foarte mare, ca un palat, în care crede că se va simți ca acasă. Îi deschide ușa o doamnă îmbrăcată elegant și cu părul prins în coc precum mama sa. Aruncând priviri fulgerătoare și cercetătoare constată, uluit, că în casă tronează curățenia și o ordine „mai impecabilă” decât cea făcută de toți servitorii și de mama sa. La auzul îndemnului de a-și aduce și calul în casă, prințul intră în locuință fără ezitare, deși i se pare enigmatic comportamentul doamnei, atât de amabilă încât să adăpostească chiar și broaște în locuință.
Nerăbdătoare, doamna îi propune prințului să adoarmă, amintindu-i că e obosit și îl roagă să o lase să-i dea căluțului mere și morcovi, deoarece și-a dorit mereu să aibă un cal roșu. Gândindu-se la bucuria amicului său, voinicul adoarme cu zâmbetul întipărit pe chip. Femeia însă, îl vrăjește pe căluț și îi dă drumul afară, făcându-l să creadă că s-a rătăcit, iar în apropierea băiatului aduce un om transformat în cal roșu de o vrăjitoare fără milă.
La venirea zorilor, prințul pleacă alături de căluțul schimbat… Înzestrat fiind cu o privire ageră, observă că armăsarul se uită zâmbind și fără să spună nimic la indicatorul pe care scrie „vrăjitoare rele”, ceea ce n-ar fi făcut amicul său adevărat al cărui prim stăpân a fost stră-stră-stră-bunicul său.
Tânărul se întoarce cu pași grăbiți și clocotind de furie către locuința vrăjitoarelor mascate în doamne amabile. Când îi cere vrăjitoarei calul înapoi, ea îl amăgește propunându-i să-și aleagă amicul dintr-o mulțime de cai asemănători. Cu inima cât un purice, prințul îl alege pe cel mai supărat dintre armăsari și care mergea de parcă ar fi fost hipnotizat; pe cei care par să se certe pentru a ajunge lângă el nici nu-i bagă în seamă. Îngândurată și fără a-i spune nimic, vrăjitoarea îl lasă să plece cu calul.
Ajuns acasă, părinții îi deschid ușa și-l îmbrățișează spunându-i că sunt uimiți că drumeția lui a durat doar o zi și o noapte. Parcă ar vrea să-l întrebe „Ți-a venit inspirația pentru ceva atât de complex ?”. Prințul dă din cap afirmativ.
A doua zi, viitorul moștenitor al tronului informează populația că amicii se recunosc în orice circumstanță, dând drept exemplu prietenia dintre el și calul său:
– Nimeni nu poate face prin nicio vrajă ca doi prieteni să nu se recunoască, întrucât prietenii au nenumărate legături. Fiecare dintre ei anticipează cumva reacțiile celuilalt în anumite situații.
* Ilustrația: Victoria Borodinova, via Pixabay
