Vulturul G.Fulviu rezolvă primul său caz!

“Detectivul din dud”, o poveste scrisă de Cristina Trifan

A doua zi, după testul la geografie, m-am întors acasă mai repede decât de obicei. Nu pentru că aș fi luat vreo notă de zece – nici pe departe – ci pentru că tot drumul m-am gândit la visul cu vulturul. Sau poate nu fusese chiar vis. La mine, uneori, lucrurile se amestecă. Mai ales când e vorba de dud, de Altai și de sora mea, Ilona, care știe întotdeauna mai multe decât spune.

Când am intrat în cameră, am rămas încremenit. Pe birou, chiar lângă caietul de geografie, era o bucată de carton verde. Am luat-o cu grijă și am citit: Mr. G.Fulviu – detectiv particular, scris foarte apăsat cu markerul. Dedesubt, cu litere mai mici, era adăugat: „Am revenit. Cazul e aici”.

Am fugit la geam și l-am deschis atât de repede, că aproape mi-am prins degetele. Dudul se legăna liniștit. Dar, sus, am zărit o mișcare. Un cap aproape golaș, o privire serioasă și ciuful acela inconfundabil.

– Ai venit! am șoptit eu.

– Normal că am venit, a replicat el. În Altai este un frig de-ți îngheață până și ideile. Nu se poate face muncă detectivistică serioasă într-un loc unde îți clănțăne ciocul la fiecare rafală de vânt. Și, între noi fie vorba, e cam multă liniște pe acolo.

N-a apucat să termine, că ușa s-a trântit de perete. Ilona intrase, ca de obicei, fără să bată la ușă. S-a uitat direct la vultur, dând din cap a aprobare, apoi s-a întors spre mine cu mâinile în șold.

– În sfârșit, G.Fulviu! Avem o grămadă de treabă, a zis ea serios. Tu ce faci, stai și te uiți?

– Eu sunt partenerul lui, am zis eu imediat, arătându-i mândru cartonul verde.

– Sigur că da, a râs ea. Iar eu sunt Zâna Măseluță.

– O zână care uită mereu să lase bani sub pernă și se bagă unde nu-i fierbe oala, am răbufnit eu.

– Întocmai! a punctat ea. Te-ai prins imediat, dar nu te prinzi că în echipa asta tu ești doar suportul logistic. G.Fulviu și cu mine am stabilit deja detaliile cât erai la școală. Mi-a arătat deja unde sunt indiciile.

Vulturul și-a dres glasul, simțindu-se deranjat de toată discuția.

– În cartier dispar lucruri lucioase, își începu el raportul. O fundiță roz, două lingurițe, o cheie de la boxă și un medalion. Mai mult, a dispărut dopul roții de la bicicleta ta.

– Ce?! am sărit eu, alarmat.

– Vezi? a zis Ilona, bătându-mă pe umăr. Panica nu ajută la investigație. Hai, mișcarea! Avem urme pe lângă magazia cea veche.

Ne-am furișat toți trei spre fundul curții: eu pășind cu grijă, Ilona tot băgându-se în fața mea, cu degetul la buze, și vulturul zburând scurt de pe o creangă pe alta. Am împins, încet, ușa magaziei. Înăuntru mirosea a lemn vechi, a praf și a mere uscate. Dintr-odată, s-a auzit un mieunat scurt într-un colț. Vulturul a făcut un salt înapoi, izbindu-se de o găleată.

– Atac! a strigat el.

Dar nu era niciun atac. Din spatele unei lăzi a apărut motanul vecinilor. Purta, la zgardă, medalionul doamnei Frunză și avea fundița roz agățată de coadă. Lângă el, într-o cutie, se aflau toate „prăzile”: lingurițele, cheia și dopul de la bicicleta mea. Motanul ne privea plictisit, de parcă noi eram cei care îl deranjam pe el.

Ilona a izbucnit în râs.

– Ăsta e marele hoț periculos? Un motan?

Vulturul și-a aranjat penele, încercând să pară demn.

– Nu subestima niciodată un suspect care merge în patru labe, a decretat el. Este mobil, silențios și extrem de prefăcut.

– Și pufos, am adăugat eu.

– Exact. Genul cel mai periculos.

Am adunat toate lucrurile, iar vulturul a insistat să-și noteze concluziile în carnețel. La final a subliniat de trei ori: „Caz rezolvat cu succes”. După care a adăugat cu litere mai mici: „Cu sprijin tehnic din partea echipei”.

– Adică din partea noastră, a spus Ilona.

– Exact, a răspuns vulturul. Eu sunt mintea strategică. Voi sunteți… execuția.

– Adică tu te sperii și noi deschidem ușile, am zis eu.

– Fiecare cu talentul lui, mă repezi el.

Spre seară, l-am găsit pe vultur în dud, gânditor.

– Rămâi? l-am întrebat.

– Rămân, a confirmat el serios. Orice detectiv bun trebuie să aibă un sediu. Iar dudul ăsta are o poziție bună. Dar… aveți grijă, șopti el trăgându-și ciuful pe ochi. Nimeni să nu mă vadă! Numai unul este G.Fulviu, detectiv particular recunoscut internațional!

Din casă s-a auzit vocea mamei:

– Dacă tot ați găsit drumul spre magazie, să știți că mâine veți face curățenie acolo!

Vulturul s-a ghemuit fulgerător în spatele crengilor groase, iar noi am închis geamul dintr-o mișcare. Pericolul ca orice altă ființă umană să îl descopere, era singurul lucru care ne făcea pe toți trei să tremurăm.

Ilustrații realizate de Diana Necșulescu