Haideți la citit! Astăzi descoperim împreună…

“Aventurile detectivului G.Fulviu”, o poveste scrisă de Cristina Trifan

În fața casei mele se înalță un dud în care și-a făcut cuib un vultur. E un vultur pleșuv, ca în emisiunile de pe Discovery. Dar să știți că vulturul mi se arată numai mie. Nu îl vede nimeni, pentru că e fricos, atât de fricos încât se sperie și de o gânganie care-i trece prin fața ochilor.

Odată, s-a speriat atât de tare de gogoașa unui vierme de mătase, că n-a mai vrut să stea deloc în dudul lui și a trebuit să-l ascund sub pat. Dar nici acolo nu și-a găsit liniștea. A dat peste lada cu jucării de când eram eu mic și tot se foia că n-are loc și o tot împingea de sub pat. Doar că mama, neștiind că el era acolo, îi tot dădea lăzii câte un picior să o bage înapoi; vulturul se tot ferea, și tot așa, până într-o dimineață, când s-a decis să nu mai stea sub pat. Așa că l-am găsit sforăind pe covor, fără nicio grijă.

În acea zi chiar mi-am pus problema de ce va zice mama dacă va da de el, dar cea mai gravă chestie ar fi fost cum l-aș mai fi ținut în cameră pe vultur, că în dud nici mort nu voia să se întoarcă. Am luat lada cu jucării și am dus-o, în sfârșit, în pod, de m-a lăudat mama tuturor prietenelor ei, că uite, până la urmă, nu-i nevoie să mă bată la cap tot timpul și că semăn cu ea, mai mult decât cu tata, la simțul administrativ. Pentru asta, am primit chiar o jumătate de oră în plus de PlayStation.

Dar nu-i ușor nici cu vulturul. Mai deunăzi ne-am ciondănit că ascult muzica prea tare și că nu poate să se uite liniștit la emisiunile de pe Discovery, mai ales la cele cu vulturi. Și ne-am apucat să ne certăm atât de tare, că ne-am trezit la ușă cu Ilona, soră-mea, și puțin a lipsit să dea peste vultur. I-am trântit ușa camerei în față, iar asta mică s-a apucat să urle, de a ridicat toată casa în picioare. A venit mama, cu toată artileria grea, să vadă ce s-a întâmplat și, bineînțeles, a început ofensiva reproșurilor, aruncând în stânga și în dreapta cu ele: că mă port ca un bădăran și că trăiesc ca un trântor în cea mai dezordonată cameră din lume. Normal că am pierdut bătălia și am primit, ca pedeapsă, una dintre pedepsele capitale: să fac ordine. Dar am făcut-o și pe asta, bodogănindu-l pe vultur, că numai din cauza lui mi-am încasat-o.

Apoi am vrut să-i dau vulturului tableta mea, să se potolească. Dar m-am răzgândit: aș fi fost de tot râsul, că am dus gunoiul o săptămână întreagă pentru ea, ba am făcut și teme în plus, și le-am promis alor mei luni, stele și alte trei universuri de promisiuni. Chiar și pe soră-mea Ilona am lăsat-o în pace și nu i-am mai dat niciun ghiont la masă. Chestia e că acum m-am cam plictisit de tabletă, dar și de alte chestii pe care am insistat să mi le cumpere părinții. În fine, la câte sacrificii am făcut, nu aș împrumuta-o unui vultur fricos.

Doar că nici vulturul nu vrea să renunțe la emisiunile lui de la televizor, așa că, vrând-nevrând, ne-am făcut un program pe care l-am subliniat cu markerul. Culoarea verde arată orele mele de PlayStation și culoarea portocalie orele lui de Discovery. Nu mă întrebați de ce el a ales portocaliul, dar a insistat foarte tare. Mă întreb dacă nu cumva e daltonist, nu doar fricos. Așa că am semnat amândoi acest document care ține loc de tratat de pace: eu cu verde, el cu portocaliu.

După cum v-ați prins, eu sunt un puști, merg pe unșpe ani și am o soră, Ilona, și un vultur care stă în dud. Nu repet că e fricos, că v-am zis asta deja.

Într-o dimineață, exact când să plec la școală, aud un zdrang-pac de sticlă lovită. Mă reped în camera mea să văd ce s-a întâmplat, mai ales că pe vultur îl lăsasem uitându-se la televizor, conform orarului stabilit, adică pe culoarea portocalie a dreptului de a se uita la televizor. Chiar și Ilonei i s-a părut ciudat zgomotul, mai ales că în ultima vreme devenise foarte atentă la orice se auzea din camera mea, drept urmare rămăsese cu lingura ridicată deasupra castronului cu cereale, ascultând cu atenție sunetele care răzbăteau prin pereți.

Intru în cameră, însă vulturul, ia-l de unde nu-i! Pe ecranul televizorului defilau imagini cu ultimele specii de vulturi pleșuvi din Munții Altai. Geamul era deschis, iar din dud se ițea doar capul lui aproape golaș, mișcându-se când în sus, când în jos.

– Hei, ce faci acolo? îi strig pe geam, în timp ce gogoși de mătase zburau ca niște mingi de ping-pong în jurul lui.
– Plec în munți! Îmi fac bagajul și zbor la rudele mele. Îmi pare rău că ți-am spart pușculița, dar am nevoie de bani pentru un bilet de avion, doar dus. Dar să știi că-ți voi returna datoria cât mai curând. Poate găsesc vreun post liber de detectiv particular și, după a doua chenzină, îți voi trimite toți banii.
– Și, mă rog, cum crezi că ajungi la aeroport?
– Păi, m-am gândit să-ți împrumut bicicleta. Ți-am scris (ai scrisoarea mea de adio pe birou), că poți să recuperezi bicicleta de la aeroport.
– Aha! Și cum crezi că îți iei bilet? îl întreb contrariat, uitându-mă la ciuful lui de vultur pleșuv. Dar stai… scrisoare de adio? Știi ceva, vulture? Eu înțeleg că vei deveni detectiv particular, dar… brrr… să nu dramatizăm situația. Că n-ai de gând să… știi tu… în picaj…
– M-am gândit și la asta. Am luat din dulapul tău un tricou și o șapcă, ca să nu fiu recunoscut. Și, apropo, fă-ți ordine, frate, că n-am văzut niciodată o debandadă mai mare ca în sertarele tale. Și nu, n-am de gând să mor, dacă asta ai înțeles. Sunt specie rară. Doar nu crezi că vreau să mă extermin singur. Vreau să devin celebru!

– Așadar, te îmbraci cu tricoul meu, îți tragi șapca pe ochi și ceri bilet…
– Am văzut o secvență în filmul de aseară. Exact așa. Bineînțeles, mă feresc de camerele de luat vederi. Uite, acum realizez! Crezi că poți să te lipsești de ochelarii tăi de soare?
– Din câte știu eu, cred că îți trebuie un act de identitate.

Vulturul se opri din așezat bagajele și mă fixă cu privirea. La asta nu se gândise.

– Atunci mă strecor incognito în hala bagajelor…
– Și unde vrei tu mai exact să ajungi?

– Ți-am mai zis o dată! În Munții Altai. Și mi-am găsit și nume: Mr. G.Fulviu. Fulviu de la Fulvus și G de la Gyps. Ăsta-i numele speciei mele: Gyps Fulvus. Și mi-am făcut și carte de vizită. Uite-o!

Reușise! Chiar reușise să devină detectiv. Dar cea mai bună veste era că se întorcea acasă. Bani în pușculiță nu mai aveam, să-mi vând, oare, tableta? De fapt, cel mai ușor era să vorbesc cu Ilona, soră-mea, să dea cep pușculiței ei. Nu că ar fi fost o avere strânsă acolo, dar cred că ar fi fost de ajuns pentru un bilet de întoarcere pentru prietenul meu.

Ilona stătea îmbufnată, cu mâinile încrucișate. Cozile ei împletite se învârteau ca două moriști, chiar în vârful capului.

– Dacă juri că nu spui, îți spun!

Ilona stătea mută, iar în umbra ei, proiectată pe unul dintre pereții camerei, cele două cozi împletite păreau că se învârt cu viteza luminii. În gândul meu, o și vedeam cum părăsește spațiul nostru terestru. Ar fi fost ușor, dacă acest lucru era posibil. Aș fi rămas cu pușculița, fără să-i dau socoteală. Dar te pui cu soră-mea, Ilona? Nu te pui, că e peste tot și în același timp.

– Spune-mi și gata!

– Vreau să-ți dau ție tableta mea. Banii din pușculiță ar fi de ajuns, la schimb.

– Dacă vrei pușculița mea, vreau să știu de ce.

– …
 – Nu mă interesează tableta ta. Ce pui la cale? Hai, spune-mi! Știu că n-ai da tableta pentru nimic în lume. Pentru ce îți trebuie banii din pușculița mea?
 – Am spart geamul de la sala de sport și nu vreau să știe nici mama, nici tata.
 – Aș fi aflat asta la școală. Nu ține.
 – Păi, e… secret! Nu a aflat nimeni până acum și vreau să rămână secret. Am vorbit cu geamgiul și mi-a cerut un preț. Dacă până mâine nu-i duc banii, am încurcat-o.
 – Nu ține! Știi că sunt foaaarte informată! spuse Ilona, soră-mea, foarte afectată și plină de importanță.

Avea dreptate, știa tot ce se întâmplă în școală, chiar înainte să se întâmple.
 – De ce nu-ți folosești banii din pușculița ta?
 – Banii din pușculița mea… păi, cum să-ți spun… banii din pușculiță… nu-s!
 – Aha, știam eu că e ceva în neregulă. Crezi că îmi scapă ceva? Vulturul… despre el e vorba, nu-i așa?

Cum de știa de vultur? Pereții au ochi și urechi, sau cum? Acum e rândul meu să stau mut, cu mâinile încrucișate. Dacă aș avea viteza luminii, aș dispărea eu din fața soră-mii. Mă simt aiurea când mint. Nu-mi place deloc sentimentul. Dar vulturul e prietenul meu.

– Nu știu de ce crezi că mie îmi scapă ceva, spuse cu aceeași voce afectată Ilona, soră-mea. Află că și eu sunt prietenă cu vulturul. Și chiar eu l-am dus la aeroport. Cu bicicleta ta.

Mă simțeam ca un idiot. Soră-mea și vulturul, vulturul și soră-mea. Pe la spatele meu. Și niciunul nu a zis nimic. Că Ilona era secretoasă, hai, înțeleg. Dar el? Prietenul meu? Să facă pe niznaiul, în timp ce împărțea telecomanda cu mine? Să te ajute o fată în aventura ta și nu cel care îți păstrează secretul de vultur fricos?

Dar dacă a fost șantajat? Cu Ilona nu te pui. Da! Sigur a fost prins și  soră-mea a făcut presiuni asupra lui să nu-mi spună nimic. Poate chiar asta l-a făcut să plece. Că nu mai suporta să împartă același secret și cu mine, și cu ea.

Am lăsat deoparte gândurile negre și am trecut direct la subiect.

– Îi trebuie bani de bilet. Vrea să se întoarcă acasă.
– Cui? întrebă soră-mea, contrariată.
– Vulturului!
– Care vultur? Că nu pricep.
– Vulturului pleșuv din dud…

O bătaie puternică se aude în ușă.

– Deșteptarea! Sus! Că azi ai test la geografie! strigă maică-mea.

Sunt în camera mea. M-am trezit buimac. Televizorul e deschis și văd imagini cu vulturi zburând peste vârfurile golașe ale Munților Altai. Am adormit cu telecomanda în mână. În cameră năvălește soră-mea, Ilona.

– Poți să-mi împrumuți bicicleta ta? Că azi am concurs și am roata dezumflată.

Cozile ei împletite se învârt ca două moriști în vârful capului.

Dau ușor din cap, semn că sunt de acord. Deschid ochii. Crengile dudului bat ușor în geam. Am visat că în dud se afla un vultur pleșuv.

Ilustrații realizate de Diana Necșulescu