Ilustrații: Zelmira Szabó

Murăngură se zbătu de două-trei ori în ghearele somnului, horcăi și se trezi brusc. Privi buimac în jurul său și se liniști. Toate păreau să fie la locul lor: soba veche din teracotă, masa acoperită cu un ștergar moștenit de la bunica și mormanul de haine de pe podea de care nu apuca să se ocupe niciodată. De fapt, dacă era să fie sincer, nici nu voia s-o facă.

– Domnu’ Detectiv, v-am adus laptele! îi bătu în geam Nea Gică.

Îl auzi mai apoi zdrăngănind niște găleți pe-afară:

– Gata, am plecat Dom’ Detectiv, că m-așteaptă băieții la meci.

Murăngură se ridică din pat și căscă indiferent. De la pățania cu Țepoasa învățase să nu-i mai pese. Ce dacă tot satul îl striga acum Dom’ Detectiv? Măcar îl avea pe Nea Gică aliat pe viață. De bucurie că n-o dăduse pe Țepoasa pe mâinile vecinelor dornice de răzbunare, Nea Gică îl pupase pe amândoi obrajii și îi devenise un fel de Planchet, fără ca Murăngură să se fi transformat peste noapte în vreun D’Artagnan.

Detectivul recuperă sticla de lapte lăsată în fața ușii. Pet-ul jegos mai purta o urmă de etichetă care nu se lăsase nicicum dezlipită: socată acidulată, de întreaga familie preferată.

– Hm, te pomenești că Nea Gică a renunțat la rachiu.

Neîncrezător în capacitățile vecinului de a deveni sobru, neîncrezător, de altfel, și în capacitățile proprii de a deveni un detectiv adevărat, Murăngură începu să se pregătească pentru o nouă zi de școală.

Dat fiind că niciun pui de mister nu avea de gând să calce prin satul Vaidenoi, detectivul nostru luase încă din vară curajoasa hotărâre de a se angaja suplinitor la școală. Cum, la un moment dat, învățătoarea din Vaidenoi plecase într-un city break în capitală și nu se mai întorsese, Murăngură rămăsese singur-singurel să țină piept mamelor înfuriate de volumul de muncă cu care le erau împovărate odraslele.

– Copiii noștri sunt suficient de bine pregătiți pentru examenele vieții, vociferau ele la fiecare ședință cu părinții. Nu mai au nevoie și de teme acasă!

Degeaba încercase detectivul să le explice că, desigur, odraslele cu pricina erau suficient de bine pregătite pentru tehnologia viitorului (nici nu avea cum să fie altfel la câte filmulețe tiktok vizionau zilnic pe sub bancă), dar că a ști să citească și să scrie corect nu avea cum să le strice.

– Mă rog, mormăi Murăngură dând pe gât un pahar cu „lapte de pet”. Mă mai duc și azi la școală și apoi gata, plec, se îmbărbătă el pieptănându-și mustăcioara într-un ciob de oglindă.

Cu coada ochiului prinse ceva mișcare în grădină și privi pe fereastră. Un puști de vreo nouă ani se agățase de poarta lui și se balansa încoace și-ncolo strigând:

– Dom’ Detectiv, Dom’ Detectiv… haideți mai repede că începe meciul!

– Desigur, cum am putut să uit!

Murăngură se plesni peste frunte într-un gest teatral care îl mulțumi peste măsură, apoi își îmbrăcă parpalacul decolorat. Nu uită să-și ia bastonul de după ușă și ieși:

– Ho, ce strigi așa, Mihăiță? Că doar nu-i foc!

– Ba da, Dom’ Detectiv, este foc! Că sunt toți foc și pară că nu poate începe meciul din cauza dumneavoastră.

– Din cauza mea? Cum așa?

– Păi, să vedeți… băieții din Vaideei au sosit cu noaptea-n cap. Băieții noștri, adică din Vaidenoi, nu erau gata, că Nea Gică a trebuit mai întâi să vă aducă dumneavoastră laptele. Apoi când au fost gata, n-au mai avut arbitru, că a sunat tanti Petruța și l-a chemat urgent că-i naște nevasta. După aia, tanti Iolanda s-a supărat pe noi că i-am stricat…

Toate ca toate, dar când auzi de tanti Iolanda, pe detectiv îl apucă panica. Se opri din mers.

– Stai puțin, măi băiete!

– Dar, Dom’ Detectiv…

– Ssst!

Murăngură se așeză pe marginea drumului în poziția lotus și începu să inspire și să expire lent, cu ochii închiși. Văzuse el pe internet că așa se făcea dacă voiai să te relaxezi. Mihăiță era complet derutat: pe de o parte, îl înțelegea pe detectiv să-i fie frică de tanti Iolanda (și lui îi era puțin, chiar dacă era maică-sa), dar pe de altă parte îi era teamă și pentru soarta meciului din ziua aceea. Nu de alta, dar meciul era momentul culminant al anului în Vaidenoi (și singurul, de altfel).

– Dacă nu veniți mai repede, îi spun mamei că mi-ați pus patru la română, îi veni puștiului o idee.

La auzul unei asemenea amenințări, Murăngură lăsă baltă meditația, se ridică instant și o luă la fugă. Mihăiță pufni în râs. Pe parpalacul bej al detectivului trona o pată maronie, iar în urmă-i lăsa un iz de balegă care ar fi mutat din loc chiar și un nas plin de polipi.

Odată ajuns pe terenul de fotbal (pe pajiștea satului, mai exact) detectivul găsi o mulțime de picioare, mâini și capete înfierbântate care alergau după o minge cam dezumflată. La o margine de teren, tanti Iolanda îi urmărea încruntată și sufla din când în când dintr-un fluier. Când îl văzu pe Murăngură se însenină:

– Bine c-ai venit, îi spuse. Eu am plecat că m-așteaptă Petruța, te descurci tu de-aici încolo.

Detectivul să pice, nu alta. De emoție, dar mai ales de bucurie că nu pomenise nimeni nimic de nota la română.

– Na! îi puse ea în palmă fluierul de arbitru. Vezi că scorul este de 3 la 2 pentru Vaidenoi; ba nu, pentru Vaideei sau… nu mai știu exact care-i care, că aleargă toți ca bezmeticii după mingea aia.

Murăngură privi fluierul metalic pe care sclipeau câteva picături de salivă. Își aduse aminte de ziua aceea în care era răcit cobză și citise pe wikipedia despre viruși și bacterii. Ar fi vrut să-și mai amintească și de diferența dintre ele, dar, cum nu reușea, nu-și forță inutil creierul. Oricum nu avea de gând să bage fluierul acela în gură nici mort.

– Care-i scorul, Dom’ Detectiv? îl întrebă Mihăiță care rămăsese lângă el, cu un ochi la meci și cu un ochi la telefonul mobil.

– Voi credeți că eu am timp de-alde astea? se stropși la el Murăngură. Pe mine mă așteaptă copiii la școală…

– Pe bune? chicoti puștiul, privind spre terenul de fotbal pe marginea căruia erau adunați toți copiii din sat, preocupați care mai de care să-și facă selfie-uri și să râdă unii de alții.

Detectivul se posomorî. Mai mai că s-ar fi așezat din nou în poziția lotus, doar că-l încurca fluierul cu care nu știa ce să facă.

– Lăsați, Dom’ Detectiv, îl aduse Mihăiță cu picioarele pe pământ, că doar e vineri azi. Avem și noi nevoie de relaxare după atâta școală, nu credeți?

Murăngură deschise gura să răspundă, însă în fața lui se proțăpi Nea Gică, transpirat și cu părul vâlvoi:

– Opriți meciul, Dom’ Detectiv, opriți meciul! Nu vedeți că mai avem puțin și ne luăm la bătaie?

Neavând încotro, detectivul duse fluierul la buze și suflă din el cu ciudă. Viruși, bacterii… de-acuma, ce-o da Domnul!

– Stooop, meciul s-a încheiat! urlă el la ultimii doi adversari care se înghionteau în timp ce mingea zăcea abandonată în afara terenului.

– N-auzirăți, măi, că s-a terminat? urlă și Nea Gică la ei.

Într-un final, toți jucătorii se potoliră și se aliniară în fața arbitrului suplinitor.

– Care-i scorul, Dom’ Detectiv?

– Habar n-am.

– Cum adică habar n-aveți?

– Uite-așa, habar n-am! Că eu abia am ajuns și, oricum, mă gândeam la lecția de astăzi despre „sa” legat și „s-a” dezlegat și nicidecum la…

– Dom’ Detectiv, lăsați-ne pe noi cu lecțiile astea despre „sa” și „s-a”, interveni un jucător din Vaideei, leoarcă de transpirație dar, aparent, ceva mai luminat la cap. Nouă să ne dezlegați misterul cu scorul, că pentru asta am venit aici.

În momentul în care Murăngură auzi cuvântul „mister”, deveni parcă un alt om. Tot felul de metode de investigație începură să-i mișune prin cap, iar cursurile de detectivistică urmate online cu un an în urmă îi aprinseră în minte puzderie de luminițe și de idei.

– În cazul acesta, rosti el plin de importanță, se impune efectuarea unei anchete. Urmați-mă!

Însuflețit de misiunea care îi fusese încredințată, detectivul porni cu pași mari înspre școala din sat. Curioși, jucători și privitori deopotrivă, îl urmară. Murăngură intră în școală cu un pas triumfal și, fluturând bastonul, le indică sala de clasă în care avea să-și desfășoare ancheta. Se înghesuiră cu toții în ea murmurând.

– Ce i-o mai fi trăsnit prin minte de data asta? șopti unul dintre elevi.

– Mi-a trăsnit că vreau să-mi arătați cu toții telefoanele.

– Cuuum?… imposibil… atentat la viața noastră privată…

Vociferările fură oprite de un țignal. Gesticulând cu fluierul între degete, Murăngură le vorbi despre importanța și relevanța selfie-urilor și filmulețelor pentru desfășurarea anchetei. Cele care fuseseră făcute pe parcursul meciului, desigur.

– Celelalte bazaconii nu mă interesează, nu vreau să-mi pierd vremea cu scălâmbăielile voastre, conchise el.

– Aaa… așa da, mai vii de-acasă! aplaudară subiecții implicați în anchetă și, bucuroși, își puseră telefoanele la bătaie.

– Lucrați în echipe de câte trei, ca să urgentăm procesul, le indică detectivul. Este clar?

– Clar, Dom’ Detectiv! răspunseră cu toții la unison.

Două ore mai târziu, în sala de clasă supraîncălzită de la atâta concentrare, fotbaliștii din Vaideei și Vaidenoi, alături de elevii domnului suplinitor, așteptau verdictul cu sufletul la gură. Detectivul nostru privea încruntat două imagini (surprinse de telefoane diferite) menite să departajeze cele două echipe.

– Hm… aici parcă Nea Gică ar fi în ofsaid, totuși… iar dincoace mingea pare a fi pe linia porții… nu știu ce să zic…

– Haide, Dom’ Detectiv, nu mai rezistă Mihăiță, hotărâți-vă odată că mă așteaptă mama acasă. Și știți foarte bine că nu-i de glumit cu tanti Iolanda.

– Adevărat. În cazul acesta, declar câștigătoare, cu scorul de 7 la 8, echipa Vaideei.

– Cum adică să câștige ei cu 7 la 8? se burzului Nea Gică. Nu știi ce vorbești, Dom’ Detectiv!

– Aaa, stai… se sesiză Murăngură, am vrut să spun că declar câștigătoare echipa Vaidenoi, tot cu scorul de 7 la 8.

– Nu se poate, domnule, asta-i hoție curată! săriră cei din echipa adversă.

– Ce-i asta?

– Ești părtinitor și nedrept.

– Protestez!

– Ba eu protestez…

– Furtișag în toată regula!

Inutil să mai adaug ce neliniște și ce hărmălaie cuprinsese întreaga suflare îngrămădită în sala de clasă. Unii țipau, alții se văitau, iar cei mai mulți dintre elevi se bucurau că scăpaseră de ora de română.

Murăngură se retrase într-un colț, speriat și nedumerit în același timp, de catastrofa pe care o provocase, deși intențiile lui fuseseră dintre cele mai bune. Căuta fereastra din priviri și gândea planuri de evadare din nebunia aceea, din satul acela, din viața aceea de detectiv neînțeles.

Deodată, ușa clasei se dădu cu zgomot de perete și în prag se ivi arbitrul, adevăratul arbitru al meciului la care nu mai apucase să participe. Vaideeii și Vaidenoii se opriră din ceartă.

– A născut nevastă-mea, zise el cu o voce pierită.

Toți Vaideeii și Vaidenoii se opriră din ceartă.

– Și… ce e? fată, băiat?

– Fată… și băiat… și băiat… tripleți! suspină omul și se prăbuși pe podea.

Uitând complet și de scor și meci, săriră cu toții să-l ajute să-și vină în fire și, probabil, să-l și felicite.

Profitând de moment, Murăngură își luă bastonul și parpalacul mirositor și ieși. Știa că nu mai avea să țină nicio oră de română în ziua aceea; mai știa și că nu va mai face vreo anchetă prea curând.

Inițial, detectivul o porni spre casă, însă pe drum se răzgândi și o coti înspre casa lui Nea Gică. Avea nevoie să stea de vorbă cu singura ființă din Vaidenoi capabilă să-l înțeleagă. Aceasta îl aștepta, nepăsătoare, în ogradă.

– Ia, spune, Țepoaso, crezi că ar fi momentul potrivit să îmi fac bagajele de plecare?

Mai multe detalii despre minunatele proiecte ale ilustratoarei Zelmira Szabó pe:

👉 https://zelmiraszabo.wordpress.com/

👉 https://www.instagram.com/zelmirka_illustrations/

Comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dridriana.ro utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close