A fost odată ca niciodată un detectiv. Nici prea strălucit, dar nici prea încuiat, domnul Murăngură locuia într-un sat în care nu se întâmpla nimic niciodată. Acum, să nu mă-nțelegeți greșit, în satul acela mai trăiau și alți oameni, iar motive misterioase de ciondăneală se găseau la tot pasul. Însă domnul Murăngură găsea că era sub demnitatea lui să rezolve enigme de genul „cine a furat ouă din cuibarul Moțatei?” sau „câte vedre de vin a transportat Nea Gică în total dacă în stomacul lui forfotesc deja două?”.
Domnul Murăngură urmase un curs de detectivistică online și primise chiar și o diplomă. Tot online. Așa că acum se simțea îndreptățit să se ocupe de cazuri serioase. Abia aștepta să ia în primire un mister dintre cele mai misterioase!
Într-o dimineață de toamnă, detectivul nostru tocmai se pregătea să iasă din casă, când auzi mare tămbălău pe drum. Se încălță la repezeală, își înșfăcă bastonul de după ușă și dădu fuga să vadă ce se întâmplase.
– Cu siguranță vor avea nevoie de mine!
În mijlocul satului, o mulțime de vecine gesticulau și țipau unele la altele, de nu se mai înțelegea om cu om. Dornic să dea o mână de ajutor, Murăngură își făcu loc cu coatele printre ele, strigând cu putere:
– Faceți loooc… detectivul a sosiiit!
În mijlocul adunării se jeluia tanti Iolanda, supărată nevoie mare.
– Ce-i, tanti Iolanda, ce-ai pățit?
– Florile mele… furate… mâncate… toate!
– Cum? cine? unde? când? își luă Murăngură rolul de detectiv în serios.
Tanti Iolanda deschise gura să-i răspundă, însă nu mai avu loc de cumetrele și vecinele din sat:
– Da, da, și mie mi le-a luat!
– Să știi, vecină, că la mine a mai lăsat vreo două garofițe. Nu i-or fi plăcut, te pomenești!
– Da’ eu tot cred că le-au smuls copiii.
– Copiii? Ce să facă ei cu florile?
– Păi s-or fi supărat pe tine că nu le-ai dat voie la cireșe astă-vară.
– Ei, aș! Eu cred că el a fost!
– Că și anul trecut dădu iama prin toate grădinile!
– … și nimic n-a mai rămas în urma lui. Furat și mâncat tot!
Cel mai bun și mai priceput detectiv din sat, acela cu diplomă online, nu pricepea o iotă. Știa doar că pe tanti Iolanda o chema de fapt Ioana, și că ea obișnuia să-și comande an de an semințe de flori tocmai din Olanda. Online, firește. De unde și porecla de Iolanda. Ah, și mai știa și că tanti Iolanda avea cea mai frumoasă grădină din tot satul.
Simțind că-l ia cu dureri de cap înainte de ora prânzului, Murăngură bătu cu bastonul în pământ și urlă:
– Stooooop!
Femeile se opriră din văicăreli și-l priviră mirate.
– Doamnelor, eu pot să vă ajut să găsiți făptașul, rosti solemn detectivul.
Tanti Iolanda își șterse lacrimile cu colțul unui batic înflorat:
– Ești tu sigur că poți găsi făptașul, măi Petre?
– Ddaa… confirmă detectivul, luat prin surprindere că cineva îi știa prenumele.
– Promiți tu că-l găsești și ni-l aduci să-l facem arșice? nu se lăsă tanti Iolanda, încurajată de cumetrele din jurul ei.
– Promit! Pe cuvântul meu de detectiv!
Murăngură se înfoie în pene. Simțea că sosise, în sfârșit, momentul lui de glorie. Avea să le arate tuturor cât de bun și de priceput era el.
– Bineee… dacă-i pe-așa… te așteptăm diseară să ne spui ce și cum.
– Diseară?
Murăngură își simți gâtul uscat. Sprâncenele îi tremurau de emoție și abia se mai putea ține pe picioare. Nu avea cum să afle făptașul atât de repede. Oricine știa că o anchetă dura zile întregi, săptămâni chiar.
– Hoțul, vrem să vedem hoțul!
– Las’ că-i venim noi de hac…
Detectivul se strecură printre cumetrele care începuseră să-și țipe iar nemulțumirile și porni spre casă. Avea de gând să-și facă un plan de bătaie așa cum scrie la carte. Până seara avea să descopere primele indicii, iar vecinele vor fi mulțumite că ancheta avansează; apoi îl vor lăsa să lucreze liniștit, în ritmul său.
– Așa fac! își frecă el palmele, plin de însuflețire.
Chiar atunci trecu pe lângă el Nea Gică, vecinul cu vedrele de vin. În ziua aceea era ocupat cu transportul unor butelci de rachiu și avea chef de vorbă:
– Și zici că te-ai apucat de căutat hoți, măi Petre? Mai bine m-ai ajuta s-o caut pe Țepoasa. Că mi-a fugit de-acasă și cine știe ce mai roade prin ogrăzile vecinilor. Că așa a făcut și anul trecut, de mi-a scos peri albi. Noroc că n-au aflat cumetrele, că rămâneam fără ea.
– Țepoasa… adică o… adică Țepoasa este o… îngăimă bietul detectiv.
– O capră! Țepoasa mea este o capră, măi băiete! se zgudui de râs Nea Gică.
Murăngură oftă, amărât:
– Praful s-a ales de ancheta mea… la ce bun să mă mai chinui pe-aici cu detectivistica, dacă făptașul este o capră? Gata, mă mut la oraș, îmi fac bagajele și plec numaidecât.
Ajuns la poarta casei sale, detectivul Murăngură o zări pe Țepoasa lângă gard. Capra rumega liniștită un smoc de flori, privindu-l cu ochi indiferenți.
– Mâine… mai bine plec mâine… că azi sunt taaare obosit…
Zelmira Szabó : Ilustrațiile Zelmirei m-au cucerit încă de la prima întâlnire. Povestea mea văzută prin ochii ei este de o mie de ori mai tentantă. Îți mulțumesc, Zelmira!
Mai multe despre proiectele Zelmirei, unul mai frumos decât altul, puteți afla pe:
👉 https://zelmiraszabo.wordpress.com/
***
Ca orice detectiv care se respectă, Murăngură mai are o mulțime de cazuri (și dileme) de rezolvat. Iată-le! 😊
