Ies din curte fără niciun chef. Țin într-o mână cutia verde-închis a viorii, în timp ce cu cealaltă mă chinui să închid poarta. Împing cu greu ivărul metalic, dar reușesc până la urmă. Pornesc la drum: douăzeci de minute de mers pe jos plus o oră interminabilă cu profesorul de muzică.
Nu mă grăbesc. Mă gândesc cum ar fi să ajung la Clubul Copiilor și să aflu că profesorul nu mai vine. S-a întâmplat asta semestrul trecut, când a avut o urgență de familie. Chiar așa a și spus: „am avut o urgență de familie” sau „o urgență în familie” nu mai știu exact.
Urc pe bordura de pe marginea drumului și înaintez cu grijă, atentă să nu calc pe liniile dintre blocurile de piatră. Dacă reușesc să merg fără să calc pe ele, înseamnă că nu se va ține ora. Dacă se întâmplă să ating una (câtuși de puțin), s-a terminat, voi fi condamnată pe vecie la cursurile astea de vioară. Ia să vedem.
De parcă mi-aș fi dorit eu să învăț să cânt la un instrument! Aș fi preferat de o mie de ori să mă joc acasă. Dar cu mama nu te pui: „cine știe ce talente ascunse ai și noi nu le scoatem la iveală”. Așa a spus. Am supus chiar și la vot: cine este pentru? împotrivă cineva?… N-am avut nicio șansă pentru că tata s-a abținut de la vot în ziua aceea.
Sunt concentrată: un pas, încă unul și-ncă unul… am reușit să nu calc pe nicio linie până acum. Mai am puțin până se termină bordura, dar calea mi-e blocată, brusc, de o pereche de șlapi.
– Ce faci? mă întreabă posesoarea tălpilor cu șlapi.
Este Crina, cea mai veselă fetiță de pe strada noastră, adesea mâzgălită pe față și cu părul încâlcit. Mama nu prea mă lasă să mă joc cu ea, nu știu de ce.
– Eu am fost după apă, tu unde te duci?
Crina lasă jos găleata pe care o ține în mână, pare să fie grea.
– Mă duc la ora de vioară, îi spun.
– Uau… Noi astăzi spălăm rufe, îmi zice ea plină de importanță. Am de cărat zece găleți de apă de la izvor!
– Cum așa? Nu curge apă în mașina voastră de spălat?
Crina râde de se prăpădește:
– Noi nu avem mașină de spălat.
Mie nu-mi vine să râd, nu știu de ce.
– Nu vrei să te duci în locul meu? întreb.
– Unde?
– La vioară.
Crina mă privește mirată, apoi izbucnește iar în râs. Aproape că mă molipsește și pe mine. Ne așezăm pe bordură și deschid cutia viorii; am uitat de liniile dintre blocurile de piatră.
– Ce știi să cânți? mă iscodește Crina curioasă.
– Nu mare lucru, doar Melc-melc-codobelc și O-vioară-mică-de-aș-avea.
– Melc-melc știu și eu să cânt, dar din gură. Cântecul cu vioara nu-l știu.
Îmi place Crina-Vecina; scot instrumentul din cutie și cânt cele câteva note ale melodiei.
– Vrei să încerci și tu?
Crina-Vecina bate din palme entuziasmată. Îi întind vioara, îi arăt cum să o așeze sub bărbie, apoi îi înmânez și arcușul. Corzile viorii scârțâie, arcușul se poticnește, dar cântecul merge mai departe. Mă ridic de pe bordură și încep să dansez în timp ce Crina bate ritmul cu șlapul drept. Fac o piruetă, mă izbesc de găleata cu apă și o răstorn. Apa se varsă toată, iar eu înlemnesc.
– Nu-i nimic, se oprește Crina din scârțâit. Aduc alta, doar să mai cânt puțin.
– Aduc eu apă până termini tu de cântat.
Iau găleata și alerg până la izvorul aflat la o străduță distanță. Am uitat să vă spun că noi locuim într-un oraș mic – mic de tot – un orășel. La întoarcere, o găsesc pe Crina mângâind instrumentul. Ochii îi sclipesc de încântare.
Mă așez pe bordură lângă prietena mea și atunci îl văd pe tata. Se întoarce agale de la serviciu. Când ajunge în dreptul nostru, îi spun dintr-o suflare:
– Am cărat apă de la izvor că e zi de spălat rufe!
Tata pare obosit, se așază lângă noi pe bordură:
– Ia spuneți, fetelor, ce cântec învățăm azi la ora de muzică?
