Rața-cu-Ciuf aruncă o ultimă privire în oglindă înainte de a ieși pe ușă. Totul era perfect. Cu penele aranjate la milimetru, geanta atârnată de braț și buzele lucind a strugurel, era gata de plecare. Rațele sălbatice dădeau mare petrecere dansantă la iazul din pădure, iar ea era, desigur, invitată. Poate avea să întâlnească pe acolo și vreun rățoi, cine știe… Nu de alta, dar în gospodăria lui Maftei, nu mai rămăseseră decât rațe. Bătrâne toate. De-a lungul timpului, toți rățoii din ogradă ajunseseră buni de… ciorbă.
Rața-cu-Ciuf știa că are să-i fie greu să treacă de gardul care împrejmuia ferma, însă avea încredere. Încredere în farmecul ei, care-l zăpăcise de atâtea ori pe Mușat, câinele de pază. Dar și în obiceiul lui Maftei de a bea un pahar de vin după-amiaza, urmat (cu sfințenie!) de o siestă sforăitoare. Așa că Maftei… hâc!… pardon!… rața noastră porni la drum.
Curtea fermei era plină de lume la ora aceea. Noroc că rațele bătrâne erau adunate toate la atelierul de croșetat și n-o văzură pe Rața-cu-Ciuf trecând. Cât despre Mușat, el era ocupat cu o scrisoare de dragoste pentru cățelușa din vecini. Singurele care o văzură îndreptându-se spre poartă erau Cizmele. Cizmele lui Maftei!
Raței-cu-Ciuf îi era cam frică de ele. Cum se mai propteau în mijlocul ogrăzii și cum mai comandau care orătanie în ce direcție s-apuce! Doar că azi… ei bine, azi Cizmele nu erau postate în mijlocul ogrăzii, ci lângă poarta dinspre pădure. În plus, se comportau cam ciudat.
– Unde te duci, Coană Rață? o întrebă Cizma-Dreaptă, tăindu-i calea.
– Da, da… un’te duci, Coană Rață? se auzi ca un ecou și vocea Cizmei-Stângi.
Rața-cu-Ciuf deschise pliscul să toarne o minciună, dar Cizmele nu păreau deloc interesate de ceea ce avea ea de spus.
– Am auzit că mergi în pădure, ia-ne cu tine!
Hmm, Cizma-Dreaptă știa ea ceva.
– Da, da, în pădure… cu tine… se auzi ecoul, adică Cizma-Stângă.
– Acolo unde Maftei n-o să ne mai găsească!
– N-o să ne mai găsească…
– Acolo unde o să scăpăm de tăvăleala prin noroi!
– Da, prin noroi… nu se lăsă ecoul mai prejos.
– O să scăpăm de nopțile petrecute în frig, în șură!
– Frig în șură…
– Și de șoarecii care se cuibăresc noaptea pe lângă noi!
Cizma-Dreaptă avea, în mod clar, o listă lungă de nemulțumiri.
– Și șoarecii, noaptea lângă noi…
Cizma-Stângă avea și ea aceleași plângeri.
– O să scăpăm de mirosul de picioare murdare!
– Murdare, murdare, murdare…
– Și de Mușat! se oțărî furioasă Cizma-Dreaptă.
– Și de… stai, care Mușat? se opri din îngânat surata ei, Cizma-Stângă.
Rața-cu-Ciuf era în întârziere așa că le opri lamentările cu un gest brusc:
– Gata, plângăcioaselor, am priceput. Să mergem.
Însoțită de cele două cizme, Coana Rață ieși țanțoș pe poartă și se îndreptă spre iazul din pădure. Cine-ar fi crezut? Ea, o biată rață, condusă la bal de Cizmele lui Maftei.
– Cum se întoarce roata, murmură ea.
– Cum, ce-ai spus? o întrebă Cizma-Stângă, ușor euforică.
– Ni-nimic… mă bucur că suntem împreună, bolborosi rața.
– Ce minciună gogonată! pufni Cizma-Dreaptă care părea ceva mai isteață.
Rațele sălbatice le ieșiră în întâmpinare râzând cu ciocul până la urechi. Recunoscuseră cizmele fermierului, însă atâta timp cât nu erau însoțite și de doamna Pușcă, nu aveau niciun motiv de îngrijorare.
– Bun venit la petrecerea noastră! rosti plin de emfază șeful cârdului, Rățoiul-Sălbatic.
Cizma-Dreaptă chiui de bucurie și începu să țopăie. Părea să aibă chef de distracție.
– Dansăm?
– Ce-ai pățit, soro? o întrebă derutată Cizma-Stângă. Parcă fugeam de Maftei și de picioarele lui murdare. Ce-ți veni acuma să petreci?
Rățoiul-Sălbatic se apropie de Rața-cu-Ciuf, se înclină galant în fața ei și o invită pe ringul de dans. Coana Rață se fâstâci. Cocoțată în copaci, orchestra de privighetori începu să intoneze un vals. Urmă un tango, apoi o samba, apoi o cha-cha-cha…
Rața-cu-Ciuf se opri din dănțuit abia după un înfocat rock-and-roll. Avea penele ciufulite și era leoarcă de transpirație. Soarele apunea printre crengile copacilor, iar Buhu-Bufnița veni să-i anunțe că ea își începe rondul de noapte și că ar face bine să încheie petrecerea.
– Ramâi cu noi în pădure, oftă Rățoiul-Sălbatic.
– Nu, dragul meu, eu mă întorc la fermă, oftă și Rața-cu-Ciuf.
– Dar aici ești liberă, nu ai niciun Maftei care să-ți spună când să adormi sau când să te trezești.
– Adevărat. Dar eu nu m-aș descurca în pădure și mi-e o foameee…
– Hai că îți culeg eu un viermișor pentru cină, insistă rățoiul.
– Dragule, eu mănânc doar grăunțe, îi șopti Rața-cu-Ciuf. La revedere, pe curând!
– Pe curând…
– Dar Cizmele, unde sunt Cizmele?
Rățoiul-Sălbatic ridică din umeri. Habar nu avea unde dispăruseră Cizmele și nici nu-l interesa prea tare. Rața-cu-Ciuf porni spre fermă șchiopătând. Făcuse febră musculară de la atîta dans, dar măcar fusese o petrecere pe cinste.
– Dar Cizmele, unde au dispărut Cizmele? parcă vă aud și pe voi întrebând.
Ei bine, Cizmele își luaseră tălpășița încă din timpul tango-ului sperând să dea de vreun cizmar priceput, căci aveau nevoie de niscaiva reparații.
Nu dădură, însă, decât de un lup înfrigurat care le încălță pe dată. N-aș ști să vă spun dacă lupul avea picioare murdare sau urât mirositoare. Pot să vă spun, însă, un singur lucru: bietul lup avea bătături.
***
Ilustrațiile Dianei Necșulescu sunt absolut încântătoare, te transportă fără veste în universul lor jucăuș și plin de culoare:
👉 https://www.artstation.com/musetei
👉 https://www.behance.net/DianaNecsulescu
