Sinonimele

Ilustrații realizate de Silvia Olteanu

– Bună dimineața, dom’ profesor!

– Bună dimineața, Florin.

– Bună dimineațaaa!

– Bună dimineața, Ana.

Domnul Cipri înainta spre școală cu un aer preocupat. Și nu se gândea la ora de geografie pe care o pregătise pentru elevii lui dintr-a patra și nici la cea de gramatică cu care îi tot amenința de ceva vreme. Cât despre ora de muzică, aceasta îi ieșise complet din minte.

În drumul lui spre școală, Cipri era cu gândul la leagănul de sub salcie. Când venise în sat, îl găsise în grădină. Prins cu frânghii zdravene, atârna de cea mai groasă ramură a copacului.

Nu-și bătuse capul prea tare.

– Ei, o fi de la copiii învățătorului de dinainte.

Când, în miez de noapte, auzise pentru prima oară scârțâitul, se gândise la vânt.

– Ei, o fi de la vânt.

Doar că nu era pic de adiere pe-afară.

Când găsise de dimineață urme de jur împrejurul salciei, dăduse vina pe animale.

– Văcuțele, drăguțele, au venit să stea la umbră.

Doar că animalele din sat fuseseră duse la stână peste vară. Toate.

Dar când auzise cântecul (pe la 2-3 dimineața), se scărpinase în creștet și nu mai găsise nicio scuză pentru ciudățeniile care aveau loc fix sub nasul lui.

Din noaptea aceea, Cipri încercase în fel și chip să afle ce se întâmplă. Întrebase sătenii dacă lucruri necurate se întâmplau în satul lor (chiar așa și spusese „lucruri necurate”). Stătuse de pază noaptea, doar-doar o vedea ce se întâmplă. Din păcate, adormise de fiecare dată.

– Zici că-s Prâslea cel Voinic și păzesc merele de aur… blestemate mere, blestemată salcie! mormăise cu ciudă printre dinți.

Apoi învățătorul o lăsase baltă, sperând ca lucrurile să se rezolve de la sine, adică să dispară – și leagăn, și scârțâit și cântec. Asta nu însemna că nu avea urechile ciulite noapte de noapte, de ajunsese să arate ca un schelet ambulant din pricina oboselii.

În ziua aceea, ora de geografie demară fără incidente. Cipri le vorbi copiilor despre vulcani și erupții, despre scoarța terestră și despre mișcările tectonice. După recreația mare (în care ațipise cu capul pe catedră), Cipri se lansă în explicații de gramatică. Așezat în prima bancă, Florin căsca de mama focului, în timp ce fetele din banca din spate începeau să se foiască și să șușotească. Cipri nu se lăsă intimidat de lipsa de chef a copiilor și atacă subiectul cuvintelor sinonime.

– Copac / arbore, citi Florin de pe caiet.

– Frică / teamă, îi veni rândul Anei.

Chiar atunci ușa clasei se dădu cu zgomot de perete.

– Salcie / răchită! tună vocea bărbatului aflat în pragul ușii.

Înalt și cu mustață sură, bărbatul ținea în mână un topor, iar pe umăr îi atârna un snop de frânghii încolăcite.

– Pardon?

Cipri nu-l mai văzuse niciodată în viața lui.

– Am venit să tai salcia, explică bărbatul, așezându-se lângă Florin în prima bancă. Trânti toporul pe pupitrul mâzgălit, făcându-l pe băiat să tresară speriat.

– Cum?

– Că altfel… o să scapi de ele când o face plopu’ pere și răchita micșunele!

– Care ele… ie-le-le?

Cipri uitase și de clasă și de gramatică; privea hipnotizat mustața sură care se mișca în sus și-n jos în ritmul cuvintelor rostite de bărbat. Își dorea să audă cea mai fantastică poveste care existase vreodată:

”… despre trei surori care fugiseră de-acasă de răul mamei vitrege și care își găsiseră adăpost în scorbura salciei. Și despre cum mama vitregă – vrăjitoare în toată regula – le blestemase să nu poată ieși de acolo decât noaptea și numai sub formă de adiere, zgomot sau cântec. Asta până în ziua în care…”

– Ei, ce zici dom’ profesor, mă apuc acum de treabă sau terminăm mai întâi cu sinonimele? îi întrerupse bărbatul reveria.

Cipri clipi des. Omul îl privea răbdător, așteptând răspunsul. Copiii din clasă îl priveau nerăbdători, așteptând răspunsul. Simțeau că era rost de un neprevăzut care le va scurta supliciul de gramatică.

– Care iele? repetă șoptit Cipri, ca vrăjit, nevrând să renunțe la povestea fantastică pe care și-o ticluise în minte.

– Cum, care ele? Nălucile, vedeniile, dom’ profesor… că mă chemară vecinii dumitale, îngrijorați că umbli noaptea prin grădini și bagi spaima prin copiii și babele din sat.

În seara aceleiași zile, așezat pe prispa casei, domnul Cipri privea abătut ciotul salciei din grădină. Copiii și vecinii se risipiseră care încotro, bărbatul cu mustață sură plecase și el fluierând. Un motan gras dădea târcoale buturugii mieunând ascuțit. Cipri îl zări pe Florin, băiatul dintr-a patra, apropiindu-se. Călca printre crengile înfrunzite doborâte la pământ, atent să nu se împiedice. Ajuns în dreptul buturugii de o grosime considerabilă, băiatul întinse mâna spre motan să-l aline.

– Pis, pis, pis, motănel, vino la mine…

Motanul se încordă, gata-gata s-o țâșnească din loc. Florin se întinse să-l prindă, dar se împiedică de o creangă și căzu.

– Auuu…

Cipri sări de la locul lui, cu inima bătându-i în piept ca nebuna. Se apropie de rămășițele salciei. Nici urmă de Florin, nici urmă de motan! În mijlocul cioatei se căsca o gaură întunecată, adevărată intrare într-un tunel subteran.

– Știam eu, murmură Cipri fermecat, știam eu…