Trage-mă de mânecă și spune-mi o poveste pe nerăsuflate!
Aplauze și felicitări tuturor participanților la concursul primăverii 2025! Sunteți grozavi! ❤️
A fost o plăcere să vă citim și vă mulțumim că ne-ați purtat pe aripi de poveste. Așa cum am promis, publicăm poveștile voastre și nu uităm să vă trimitem, de la distanță, o mare, mare îmbrățișare. Pe data viitoare! 🤗
Cu drag,
Adriana⭐Dridriana & Ana Groszler
👑👑👑
Planeta Emoțiilor
de Damian Bârleanu
Cu foarte mult timp în urmă, existau două lumi. Una era o lume în care oamenii se ghidau numai după reguli și logică. Existau doar calcule, algoritmi și roboți. Oamenii trăiau pur și simplu, nu știau ce este muzica, literatura, arta și teatrul. Lumea era fără culori sau simboluri. Exista doar tehnologie și aplicații: Lumea Gri.
Cealaltă lume, în schimb, era plină de viață. Oamenii râdeau, plângeau și iubeau. Era o lume în care se auzea muzică, locuitorii erau prieteni, se speriau, se enervau sau visau. Se bucurau sau făceau greșeli din care învățau. Era o lume plină de culoare: Lumea Emoțiilor.
Într-o zi, un omuleț din Lumea Emoțiilor a mers spre lacul unde obișnuia să pescuiască și care despărțea cele două lumi. La un moment dat a observat pe celălalt mal un omuleț din Lumea Gri, care număra peștii pe care îi prinsese și făcea multe calcule.
– Uau! Ce mulți pești sunt în lac! spuse omulețul din Lumea Emoțiilor, încântat.
– Da, îi răspunse celălalt, continuând să calculeze.
– Nu ești uimit? Vei avea hrană pentru câteva zile! De ce nu te bucuri? Ai prins o grămadă de pești!
– Cum adică, să mă bucur? Conform calculelor mele, mai am de prins doi pești și pot pleca acasă.
– Nu contează câți pești ai prins exact, important e că ai avut o zi bună și ești fericit.
– Fericit?
– Da, adică să zâmbești și să te simți bine! Eu ieri nu am prins niciun pește și am fost foarte trist.
– Trist? Nu înțeleg ce spui… În lumea mea, noi calculăm și facem doar ce scrie în Marea Carte a Regulilor.
Atunci omulețul și-a dat seama că cel cu care vorbea era diferit și nu știa cum e să ai emoții, așa că i-a venit o idee:
– Vino cu mine și vei înțelege ce înseamnă să fii fericit!
– Ok, am la dispoziție fix o oră, 12 minute și 7 secunde.
Cei doi au pornit spre Lumea Emoțiilor. Cu cât se apropiau, omulețul din Lumea Gri începea să simtă tot felul de emoții. Mai întâi a auzit muzică și a simțit încântare, apoi a văzut o vitrină plină de jucării colorate și a zâmbit, apoi a primit îmbrățișări și urări de bun venit și a simțit fericire.
Ușor, ușor, dintr-un omuleț gri, el a devenit colorat și a înțeles ce sunt emoțiile și cât sunt de importante. Așa că a hotărât să se întoarcă în lumea lui și să le povestească tuturor cât de minunată este Lumea Emoțiilor.
În scurt timp, locuitorii din cele două lumi s-au cunoscut și s-au împrietenit și au format o mare planetă: Planeta Emoțiilor!
– Sfârșit –
🎈🎈🎈
Visul Maiei
de Iunia Eliza Gheorghe
A fost odată o fetiță tare răsfățată, pe nume Bergelin. Ea avea foarte multe jucării, dar nu le aprecia deloc. Nu avea grijă de ele, le rupea și le azvârlea prin cameră. Nici măcar pe Maia, păpușa ei preferată, nu o trata cum trebuie. Maia era o păpușică frumoasă, blondă, cu ochi albaștri, o rochie roz de prințesă, coroniță pe cap și pantofi mov.
După ceva timp, Maia s-a săturat de Bergelin, care se purta urât cu ea, o ținea cu susul în jos și o făcea de rușine în fața celorlalte jucării. În plus, Maia se cam speria de ele pentru că toate jucăriile erau rupte, aruncate prin cameră și stricate. Așa că, într-o seară, Maia s-a rugat la Zâna cea Bună a Jucăriilor să-i dea o putere magică, să se poată mișca în voia ei când Bergelin nu era acasă, ca să poată să fugă în căutarea unui copil bun. Zâna cea Bună i-a ascultat rugămintea, dar i-a spus că niciun om nu are voie să vadă că ea se mișcă. Când casa era goală, Maia a fugit pe fereastra de la sufragerie, fereastră pe care Bergelin o lăsa mereu deschisă.
Maia a mers mult și, după câteva zile, a ajuns la un bloc. A citit ce scria pe o ușă: BER-GE-LIN. Atunci, Maia și-a dat seama că s-a învârtit tot timpul în cerc și a început să plângă pentru că ea voia să ajungă la un alt copil de la bloc, nu la Bergelin.
O fetiță tare amărâtă, vecină cu Bergelin, a auzit plânsul Maiei și a ieșit la geam:
– Cine este? Cine este? Cine este? a întrebat ea cu o voce drăguță, dar nimeni nu i-a răspuns.
După ce fetița a închis geamul, păpușa Maia a plecat tiptil-tiptil spre ușa fetiței, atentă să nu fie văzută de nimeni, așa cum îi spusese Zâna cea Bună a Jucăriilor. A doua zi dimineața, a bătut la ușa fetiței care o strigase. Fetița a deschis ușa, s-a uitat în jos și a luat-o pe Maia, bucuroasă nevoie mare; ea își dorise mereu o păpușică așa frumoasă, dar era săracă și nu avea bani să cumpere una. Fetița a spălat-o pe Maia, i-a schimbat rochița, a pieptănat-o, a îngrijit-o și a iubit-o mereu.
Acea fetiță sunt chiar eu și am învățat de la Maia, păpușa mea, că și jucăriile pot avea visuri îndrăznețe!
– Sfârșit –
👑👑👑
Stiloul Vorbitor
de Ilinca Vasilescu
A fost odată o fetiță pe nume Ava, ea avea 8 ani. Ava era un copil isteț și bun la suflet. Chiar dacă ea se mai supăra uneori, colegii o plăceau.
Ea participa la multe evenimente. Într-o zi, împreună cu colega ei a mers la preselecția unui eveniment organizat de școală. Rezultatele urmau să fie aflate în câteva zile. Pentru aflarea rezultatelor, au mers într-o sală iar juriul le-a spus:
– Voi, cei care sunteți aici, ați fost chemați separat, deoarece am vrut să vă spunem că nu participați la eveniment.
Ava rămase șocată. Nu i se mai întâmplase asta niciodată. După ce li s-a spus că nu trebuie să fie supărați, elevii au mers la ore. Învățătoarea a încercat să afle de ce au lipsit dar ei nu au vrut să îi spună.
La finalul orei, învățătoarea și colegii au încercat să-i îmbrățișeze pe cei supărați, dar nu au reușit. De supărare, Ava aruncase cu resturi de hârtie pe jos… se simțea atât de supărată cum nu mai fusese până atunci!
A doua zi a auzit o voce:
– Nu mai apăsa atât de tare pe peniță!
– Cine vorbește?! a întrebat ea surprinsă.
– Șșșt! Eu! Scrii cu mine!
Și atunci Ava și-a dat seama că stiloul ei vorbea.
– Trebuie să vorbesc cu tine! Am fost trimis de Institutul Național al Chestiilor Vorbitoare! Toate stilourile vorbesc, uită-te! Atunci Ava a văzut că stilourile îi făceau cu mâna.
– Cu mine? Cred că ai încurcat fetele!
– Nu, nu am încurcat fetele. Ești atât de supărată că nu ai fost acceptată la eveniment, acum nu mai gândești pozitiv. Trebuie să treci peste și să te antrenezi din vreme. Mă numesc Stilișor, stiloul tău vorbitor, ascultă-mă!
– Liniște! a strigat învățătoarea, iar Ava l-a aruncat pe Stilișor pe geam.
După ce s-a mai gândit puțin, Ava și-a dat seama că făcuse o mare greșeală. S-a dus afară și l-a luat pe Stilișor.
– Vorbește-mi, te rog! Am greșit, aveai dreptate, eram prea supărată. Chiar îmi pare rău!
– Ce s-a întâmplat? a întrebat el.
Dar Ava nu i-a mai răspuns. L-a îmbrățișat și i-a promis că nu o să se mai îndoiască de el niciodată. De atunci Ava a început să se pregătească din vreme și nu s-a mai supărat la fel de tare. Fusese o lecție binemeritată.
– Sfârșit –
🎈🎈🎈
Povestea copilăriei noastre
de Maria Alexandra Jarda
Nu te mai obosi să bați la ușa mea, când știi că acolo nici măcar umbra-mi nu te mai așteaptă. Prezența liniștită care uneori iți șoptea povești la ureche ca să adormi, nu te mai primește în casă. Ai așteptat prea mult și-acum e prea târziu.
Doar podeaua scârțâind te roagă să o calci din nou, cum făceai altădată, aceleași geamuri prin care soarele intra și dansa peste noi, te aștepta să te întorci. Nu mai găsim nicăieri stiloul care ne-a scris cu pană fină povestea încâlcită a copilăriei. Și acum că suntem departe, mi-e dor de tine.
Îmi amintesc cum vara te urcai în pomul din spatele casei tale, iar eu stăteam jos pe pământ și culegeam împreună cireșe. Tu le aruncai de sus, în bolul de un galben mai deschis ca soarele, iar eu mă întindeam spre crengi, rupeam rumenele comori și le aruncam de la înălțimea mea în bol. Când ție îți nimerea, îmi nimerea și mie. Când nu, cireșele se rostogoleau pe jos și se izbeau de pământul călduț.
Mereu stăteam sus pe balcon, ne uitam în zare și spuneam povești înspăimântătoare despre iluziile pe care ni le imaginam la geamurile vecinilor.
Făuream din stâlpii de curent înalte turnuri și castele. Sunetul trenului care se unduia pe șinele îndepărtate îl auzeam mereu seara, din camera de la etaj unde dormeam de obicei toți, și îl transformam în răcnet de dragon. Luminile târzii ale orașului și perdeaua care agăța pe lângă geamul deschis ce dădea spre balcon, ne făceau să simțim o prezență rece și sinistră când în sfârșit ne lăsam aproape purtați de somn, renunțând să convingem părinții să ne mai lase cinci minute la joacă.
Adesea ne petreceam timpul în curte. Fie ne dădeam cu bicicletele ale căror roți erau împunse de pietrele din fața casei, fie culegeam flori și furam zmeura vecinilor care se agăța și pe gardul vostru.
Îmi aduc aminte cum într-o vară, pe sfârșite, ne-am apucat toți patru să săpăm în partea din spate a curții, unde era pământ, crezând că vom găsi aur sau argint. Dar, în schimb, găseam pietre și capace colorate, pe care le aruncam în apa rămasă în piscină; îți spuneam că, poate, înainte de casa voastră, era aici o bancă.
Iarna ne dădeam de-a derdelușul pe micuța ridicătură de pământ de lângă drumul pietruit. Încă îmi amintesc cum ne jucam de-a magazinele, un joc despre care aș putea vorbi ore întregi. Sora mea, tu și fratele tău făceați standuri și vindeați țurțuri, bulgări și pietre. Iar eu lucram ca angajat și transportam marfa pe sănii până când strângeam destui bani ca să îmi fac propriul magazin. Când am ajuns la o sumă decentă și eram gata să mă apuc de treabă, mama ne chema în casă să mâncăm.
Nu am mai reușit să îmi deschid magazinul în următoarea iarnă. Pentru că, pe neașteptate, voi v-ați mutat departe, în alt oraș. Casa ta era casa visurilor mele. Regret că ați plecat și nu mai locuiți în ea. Nu pentru că era mare si spațioasă, ci pentru că era locul unde a fost scrisă, cu penița fină, cuvânt cu cuvânt, greșeală cu greșeală, copilăria noastră.
Nu o să uit niciodată cum ne prosteam noi prefăcându-ne a fi bunicuțe, sau cum ne împărțeam în două echipe și făceam un război cu pistoale cu apă. Cum ne jucam de-a v-ați ascunselea cu luminile stinse pentru că așa îi plăcea fratelui tău, iar când ne găsea cineva, ne speriam și strigam, de începeau câinii din vecini să latre.
Nu am să uit de vremurile când strecuram în geanta mamei mele câteva jucării de-ale tale, ca să le duc acasă pentru că îmi plăceau. Nu am să uit momentele când ne plictiseam și când începeam să ne certăm, iar apoi ne închideam separat în camerele noastre, dar la scurt timp aveam din nou idei de joacă și zarva o lua de la început.
Cu siguranță, nu voi uita niciodată momentul când ai plecat de acolo. Din locul unde am știut pentru ultima dată să fim copii. Nu voi uita niciodată de partea din copilărie pe care am petrecut-o cu tine, verișoara mea dragă.
– Sfârșit –
👑👑👑
Superputerea mea
de Cezar Gabriel Voinea
Mereu m-am întrebat care este superputerea mea, dar pentru că am atâtea idei și concepte, plus faptul că mă pricep la multe lucruri… nu m-am putut decide… Mai întâi am zis că urcatul pe munte, pe poteci abrupte și periculoase ar putea fi o superputere. Prima dată când am ajuns la Crucea Caraiman aveam aproape 4 ani și am mers aproape tot drumul singur, pe jos. Am făcut multe trasee pe munții din țara noastră împreună cu familia mea. Am urcat chiar și pe Muntele Olimp – muntele zeilor din Grecia. Mie îmi place mult în Grecia când mergem la plajă și ador fructele de mare, mai ales creveții și calamarul!
Ah! Să adaug și mersul cu bicicleta! am făcut niște ture lungi împreună cu tatăl meu și cu viteză maaree. Mama a aflat mai târziu cu ce viteză am coborât noi niște dealuri pe la țară și pe Munții Baiului. Da, sunt rezistent la efort fizic și îmi place să fac mișcare și exerciții. Domnul de la karate chiar ne recomandă exerciții de întreținere în fiecare seară! Dar școala ne ocupă mult timp, mai ales temele și proiectele.
În ultima perioadă mă preocupă invențiile de tot felul. Am un dosar și un jurnal în care scriu idei și schițe. Mă interesează bobinele, curentul alternativ și continuu, generatoarele și motoarele. Am strâns mai multe informații și obiecte necesare pentru mai multe experimente la care lucrez acum. Sper să reușesc!
Poate și pasiunea pentru spionaj să fie legată de pasiunile mele pentru tehnică, pistoale și cărți.
Dar cea mai mare superputere a mea este să rezist în casă cu sora mai mică! Nu știu de ce nu am început povestirea cu ea. Sora mea este de groază și teroare. Țipă, se alintă și se maimuțărește mai mereu. Îmi invadează patul, biroul, cărțile, jucăriile, pixurile și viața. Sper să crească repede și să își facă și ea prieteni și activități separate, care să nu mă încurce. Deja merge la dansuri, iar eu în timpul ăsta rămân la bunici și mă uit la desene. La bunici sunt mai liber cumva, pentru că mă lasă la desene, la dulciuri și covrigi. Părinții nu sunt de acord cu desenele de la televizor. Că mă agită și vorbesc isteric personajele de acolo. Cam așa este, dar sunt și chestii interesante și amuzante.
Încerc să mai lucrez la superputerile mele și poate descopăr una nouă.
– Sfârșit –
