Ilustrații: Silvia Olteanu

Am provocat copiii să-și imagineze și să scrie o continuare a poveștii Trei Babe Domnișoare în cadrul concursului de povești organizat în luna decembrie.

Poveștile lor sunt uimitoare : amuzante și, mai ales, pline de suspans. Vă invit să vă delectați și voi cu lectura poveștilor câștigătoare.

Vlad Baliban – 7 ani, Timișoara

Mama mă căuta cu disperare în tot acest timp. A ajuns într-un final la casa Babelor Ciudatelor și s-a speriat foarte tare când m-a vazut transformată în pisică.

– Vai de mine și de mine! Ți-am spus eu să nu mergi acolo.

– Mama, ce să fac acum? Cum să redevin un om normal?

– Un moment, să mă gândesc puțin…

– Mama, îmi pare rău că nu am ascultat și că le-am numit pe doamne Babele-Ciudatele; îmi pare rău că le-am spionat și că am intrat în casa lor.

Dintr-o dată, cuvintele magice ale regretului fiind rostite, vraja a dispărut. Am redevenit fetița mamei. Pisicile au redevenit și ele oameni, dar tot niște babe ciudate au rămas….

Am fost iertată și am mers cu părinții mei într-o binemeritată vacanță la Mamaia.

Iosana Ghilea – 11 ani, Sântana

Ce-i drept, nu mă așteptam la o asemenea întorsătură. Pe atunci când le vedea cineva mișcând pe colț de stradă, ele aveau chip omenesc. Sau poate nu se vedeau foarte clar figurile lor, deoarece ele ieșeau doar dimineața devreme. Uneori stau și mă gândesc că poate o fi vreo vrăjitorie. E mult mai logic! Acum sunt pisică și m-am asigurat că nu port niciun costum.

Chiar l-am întrebat pe tata dacă știe el ceva. Mereu zicea că nu ar trebui să știu, dar eu – hotărâtă – l-am rugat zi și noapte, până mi-a zis ce doream.

– Ei bine, draga mea, bătrânele de peste drum sunt vrăjitoare. Acestea nu sunt genul de vrăjitoare cu nasul lung, pielea verde, cu râs de vampir care mai și zboară pe mătură. Acestea trei sunt vrăjitoare atât de puternice și de malefice, că ar putea să facă Pământul cât un bob de grăunte. Însă ai noroc că sunt tinere!

– Tinere ? am repetat eu mirată.

– Da, au în jur de nouăzeci și nouă de ani. Știu că pare ciudat, dar când o să împlinească o sută de ani vor pierde o viață, iar blestemul ce s-a abătut asupra ta se va retrage. Aceste vrăjitoare trăiesc nouă sute de ani, adică au nouă vieți, asemenea pisicilor. Ele singure s-au întruchipat așa. Dacă stau bine să mă gândesc, înainte de a se transforma în pisici, arătau mai bine ca vrăjitoare.

– Dar atunci de ce sunt atâtea pisici acolo și de ce este și un motan ciudat în costum ?

– Să începem cu începutul : celelalte pisici sunt de fapt niște dansatoare care au fost preschimbate și ele în pisici, doar că acestea au o viață de zece ani.

– Deci vor trăi nouăzeci de ani ?

– Cam așa. Dar ele nici nu știu că dansează, le-au fost șterse amintirile și au fost obligate să danseze la nesfârșit ! Vrăjitoarelor le place să cânte. Iar dacă un om le aude se…

– Transformă în pisică?

– Da! Motanul acela e bunicul tău. Și el le-a spionat, apoi a mers în casa lor, iar la fel ca în cazul tău… a fost preschimbat în pisică. Însă el a avut mare ghinion, pentru că pe atunci vrăjitoarele aveau douăzeci și nouă de ani, deci a trebuit să aștepte atâta timp. Și pe el l-au vrăjit. Dar, dacă vrei să-l salvezi, va trebui să le faci pe vrăjitoare să fie bune.

– Cum aș putea eu să le fac bune? Chiar tu ai spus că sunt de-a dreptul malefice?

– Bunicul tău mi-a dat o cutie de lemn când am fost tânăr, cam de vârsta ta, înainte de a fi vrăjit. Mi-a spus că va trebui să păstrez cutia și să o dau urmașului meu. Acesta va reuși să le înfrângă și îl va salva……

– Mai ai cutia de care mi-ai zis ?

Fără să mai spună ceva, tata a scos cutia dintr-un dulap și mi-a dat-o.

– Nu știu ce se află înăuntru, dar sper să te ajute !

Am deschis cutia. În ea se aflau trei inimi roșii de cristal. Lângă ele era un mesaj scurt, probabil scris de bunicul meu. Scria așa:

„Aici vei găsi inimile celor trei vrăjitoare. Înapoiază-le lor, dar ai grijă! Trebuie să le pui inimile în spate, într-un loc special; inimile pe care le au acum sunt negre. Te rog, ajută-mă!”

Așadar am pornit spre casa celor trei vrăjitoare și am încercat să trec neobservată. Vrăjitoarele erau în toiul unui „Concert”. Am căutat cea mai bună rută. Trebuie să mă furișez prin spatele casei, acolo se află un geam mereu deschis. Va trebui să trec pe acolo la ora 10 și 31 de minute fix, pentru că atunci paznicul ia o pauză. Voi intra pe ușa de la sufragerie, apoi mă voi duce în dormitorul vrăjitoarelor. La 10 și 36 de minute va trebui să intru în bucătărie, deoarece bucătarul va căuta în cămară mâncarea pentru pisici. Iar partea cea mai grea va fi când voi merge prin spatele vrăjitoarelor. Dn fericire, sunt o pisică, voi trece deci printre dansatoare. Apoi voi înlocui inimile negre….. cumva.

Cu planul aproape făcut, am acționat și iată-mă acum în dansul pisicilor, neștiind cum pot face marea parte a planului – înlocuirea inimilor. Când, deodată, tata intră în casa vrăjitoarelor cu un tort în mână. S-a uitat la mine și a început să arunce cu tort pe fața celor trei vrăjitoare. Acum era momentul de a acționa. În timp ce ele mieunau supărate, eu le-am scos inimile negre și le-am pus pe cele roșii. Atunci o lumină așa de puternică a ieșit din ele, că nu puteai vedea nimic. Brusc, lumina s-a oprit, iar eu eram din nou om. Dansatoarele erau și ele oameni. Tata ținea de mâini un om bătrân.

– El este bunicul ?

– Da, scumpo ! El este bunicul tău !

 Părea de-a dreptul slăbit. M-am întors o secundă, iar trei zâne frumoase mi s-au arătat în față.

– Mulțumim că ne-ai salvat de răutatea ce ne-a cuprins sufletele ! au zis ele în cor.

Bănuiesc că ele erau vrăjitoare, pentru că l-au însănătoșit pe bunicul și au adus un curcubeu pe cer ! Se pare că în toții oamenii (sau pisicile) există o latură bună, doar că trebuie să o găsești!

Sfârșit!!!!

Ruxandra-Maria Ghineț – 12 ani, Moinești

… Simțeam cum îmi bubuia inima în piept. De ce nu îmi ascultasem părinții? De ce oare mă aventurasem în acest loc în care mi-a fost interzis cu desăvârșire să vin? Aș fi putut fi în patul meu, învelită până-n gât cu pătura mea pufoasă, dar nu, mie mi-a trebuit să vin aici, să văd ce se întâmplă. Poftim, aventură am vrut, aventură am primit! Și acum, ce se va întâmpla cu mine? Cât voi sta aici? Voi rămâne pisică pentru totdeauna? Oare își vor da seama părinții mei că am dispărut și mă vor căuta? Erau întrebări ce îmi frământau mintea. Ceva necurat se întâmplase acolo. Oare era vorba de magie neagră?

Dintr-odată Pălărie-Neagră-cu-Voaletă-Mov se oprește din rânjit și Cam-Multe-Kilograme încetează brusc să râdă. Baston-Negru-cu-Mâner-Alb se apropie încet de mine.

– În sfârșit, după atât de mult timp, sunteți toți! Toți nouăzeci și nouă! Suntem aproape!

Oare la ce se referea prin „toți”? După acest scurt moment de pauză, cele trei pisici și-au continuat cântarea. Buimacă cum eram, nici nu mi-am dat seama că timpul a trecut pe neștiute, dezmeticindu-mă abia când orologiul a bătut ora cinci fix. În acea clipă, cele trei pisici au fost înconjurate de un nor de fum, transformându-se în binecunoscutele Babele-Ciudatele.

Nu știu de ce, dar mă așteptam la asta oarecum. Știu că pare ceva supranatural, dar, la câte văzusem în ultimele douăzeci și patru de ore, nimic nu mă mai uimea.

Cam-Multe-Kilograme apucă un băț apărut de nicăieri și începu să gonească toate pisicile slăbănoage îndărătul ușii din fundul casei. Acolo am ajuns și eu.

Era o cameră goală, cu pereți albi și cu un singur corp de mobilier în care erau așezate neglijent câteva cărți prăfuite. Exact cum bănuiam, când ceasul indică ora cinci și treizeci de minute, Babele-Ciudatele ieșiră vijelios pe ușă, una câte una, la fel ca în ziua precedentă. Știam că, din acest moment,  am exact trei ore și cinzeci și trei de minute până când acestea se vor întoarce. Eram hotărâtă să plec numaidecât de acolo. Am sărit pe așa – zisa bibliotecă și, de acolo, am încercat să sar pe clanța ușii. În momentul în care am sărit, o carte mare a căzut, deschisă, pe podea.

Bineînțeles că ușa era încuiată! Dezamăgită, mi-am îndreptat privirea spre cartea ce zăcea pe podea în fața mea. Celelalte nouăzeci și opt de pisici, îndată ce dansul s-a sfârșit, păreau niște pisici absolut normale. Mă rog, pe lângă faptul că erau nouăzeci și opt. Spre deosebire de ele, eu încă puteam să citesc. Mi-am aruncat privirea peste paginile prăfuite și nu mică mi-a fost mirarea când, în loc să scrie despre plante medicinale și despre beneficiile ceaiului de mușețel, acolo se vorbea despre un blestem. Am citit pe nerăsuflate paginile și am aflat despre trei zâne care fuseseră blestemate, fiindcă au nesocotit porunca Mumei-Pădurii, neparticipând la o ceremonie. Acestea au fost osândite să strângă, într-un an, fix nouăzeci și nouă de copii, altfel vor rămâne pentru totdeauna pisici vagaboande, căci, de la căderea nopții, până când razele soarelui gâdilă pământul la răsărit, bietele de ele sunt pisici vrăjite, pentru ca, la ora cinci în zorii zilei, să se transforme în trei bătrânele smochinite.

Am tresărit, speriată la gândul că cele nouăzeci și opt de pisici erau, de fapt, copii ca mine. Dacă stau să mă gândesc, de când m-am mutat în cartier, în urmă cu aproape un an, nu am văzut niciodată un copil jucându-se pe strada noastră. Ce să mai, eram singurul copil din zonă!

Păcat că în carte nu se zicea nimic despre dezlegarea blestemului sau de ce copiii au fost transformați în pisici. Dar, cel mai important, nu era niciun cuvânt despre cum puteam să redevenim copii! Părinții lor sigur le duceau dorul. De ai mei nici nu mai pomenesc. Nu îmi pot imagina reacția mamei când nu m-a găsit în patul meu. Biata mama!

Au trecut câteva zile de când aflasem despre blestem. Lucrurile erau la fel de monotone și previzibile. Noaptea ne veseleam, iar ziua, noi rămâneam în camera albă iar Babele-Ciudatele plecau și se întorceau aproximativ patru ore mai târziu și parcau Fordul albastru cu roata din dreapta spate în groapa de pe trotuar.

Într-o seară mi-a venit o idee năstrușnică. Ce-ar fi dacă m-aș strecura în mașina lor să aflu unde se duc zilnic? Poate voi afla cum pot să redevin copil.

Zis și făcut! În timp ce Babele-Ciudatele îndrumau pisicile spre camera lor, am zbughit-o afară din casă, direct sub Fordul albastru. Având în vedere că eram nouăzeci și nouă, nu cred că ar fi observat cineva lipsa mea. Știindu-le obiceiul de a lăsa portierele deschise, mi-a fost destul de ușor să mă strecor sub bancheta din spate a mașinii, fără să observe.

După un drum de o oră, am ajuns în fața unei clădiri impunătoare pe fațada căreia era scris cu majuscule „BIBLIOTECĂ”. Le-am urmărit atentă până înăuntru, unde le-am supravegheat fiecare mișcare. Așa am observat că toate cărțile pe care le răsfoiau erau despre leacuri și despre dezlegarea blestemelor, semn că și ele își doreau acest lucru. După două ore de căutări intense, Babele-Ciudatele și-au luat la revedere de la doamna bibliotecară și au plecat dezamăgite spre ieșire.

În drum spre casă, au oprit la un magazin universal, de unde au cumpărat un sac plin cu granule pentru pisici. Am mai mers puțin și în curând am ajuns acasă. M-am strecurat înapoi la fel de ușor cum mă strecurasem afară.

Când am ajuns în cameră, primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific din nou cartea. Cine știe? Poate omisesem ceva! Și într-adevăr, ceea ce nu observasem era faptul că două pagini erau lipite strâns între ele, iar dacă nu erai atent, puteai trece ușor cu vederea acest amănunt. Din fericire, eu îl observasem!

Având în vedere că acum aveam lăbuțe în loc de degete, mi-a fost destul de dificil să dezlipesc cele două pagini, dar până la urmă am reușit. Nu mă așteptam la asta! În fața mea se aflau rânduri și rânduri de scris pe care eu nu îl puteam citi. La început, am crezut că și eu îmi pierd abilitățile de om, dar, după ce m-am întors cu o pagină în spate, mi-am dat seama că problema nu era la mine, căci puteam citi cu ușurință celelalte pagini, ci scrisul era problema.

După ce am cugetat câteva minute, mi-am amintit că mai văzusem acest fel de scris undeva. Da, dar unde?! Brusc, în mintea mea s-a făcut lumină: era scris în oglindă! Singurul lucru pe care trebuia să îl mai fac era să găsesc o oglindă. Ăsta a fost cel mai ușor lucru din planul meu. Să fim sinceri, cine nu are o oglindă rătăcită prin niște dulapuri vechi? După ce am gasit-o, nu mi-a fost greu să descifrez ceea ce scria:

„Când toți 99 vor fi,

Fie noapte, fie zi,

Iarba-mâței de vor bea,

Blestemul se va dezlega”

Eram în culmea fericirii! Trebuia să le arăt și Babelor-Ciudatelor ceea ce descoperisem. Am început să miaun isteric, până când cele trei au intrat în cameră. Pălărie-Neagră-cu-Voaletă-Mov spuse:

– Ce s-a întâmplat? Ce aveți?

Auzind, am țâșnit în față, bucuroasă nevoie mare, și m-am agățat cu gheruțele mele ascuțite de marginea rochiei sale, trăgând-o cu disperare spre cartea deschisă. Nemaiștiind ce să facă, Pălărie-Neagră-cu-Voaletă-Mov m-a urmat și s-a lăsat în jos pentru a citi din carte. La început părea nedumerită, dar i-am împins oglinda. După ce a descoperit și ea răspunsul, ochii i-au strălucit de bucurie și speranță. A dat fuga la suratele ei să le spună marea veste.

– În sfârșit, suntem libere! a strigat Cam-Multe-Kilograme.

– Da, da! A exclamat Baston-Negru-cu-Mâner-Alb.

– Mă apuc imediat să fac un cazan plin cu ceai de iarba-mâței. Vin imediat! A spus Pălărie-Neagră-cu-Voaletă-Mov.

În scurt timp, ceaiul a fost gata și toate pisicile slăbanoage au băut, rând pe rând, licoarea, însă încă un lucru straniu se întâmpla: pe măsură ce beau, dispăreau una câte una. Și eu, la rândul meu, am fost nevoită să beau ceaiul. Sincer să vă spun, nu a fost așa de rău, iar după câteva secunde totul s-a făcut negru…

Dimineață… Păsările ciripesc voioase. Strada răsună de râsete de copii. Când mă uit pe fereastră, nu îmi vine să-mi cred ochilor! Strada este plină de copii: fetele joacă șotron, băieții, fotbal; unii desenează cu cretă, alții fac baloane de săpun.

Bucuroasă, cobor repede de frică să nu fie un vis. Dar nu era! Dintr-odată aud o poartă deschizându-se. Din curtea Babelor-Ciudatelor ies trei domnișoare tinere și frumoase. Una ține strâns în mână o umbrelă neagră cu mâner alb, una are prinsă în păr o micuță pălărie cu voaletă mov, iar cea de-a treia e cea mai subțirică și mai frumoasă dintre toate.

Le-am salutat respectuos, iar ele mi-au zâmbit vesele și au schițat cu buzele lor catifelate: „Mulțumim!”.

Comentariu (01)

Comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dridriana.ro utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close