Anastasia și Denisa mi-au scris tocmai din Adjud!
Ele au 14 ani, sunt bune prietene și nu numai că și-au imaginat continuarea poveștii Trei Babe Domnișoare, însă au și ilustrat peripețiile fetiței din poveste. Cum și în ce fel, vă las pe voi să descoperiți în cele ce urmează. Lectură plăcută!
❤️ Text: Anastasia Tăbăcaru / ❤️ Ilustrații: Denisa Groza
Câte gânduri îmi trec prin minte… câte întrebări fără răspuns. Doar de un lucru sunt sigură: acum sunt și eu o prizonieră! Dar ce fac prizonierii de fapt? dansează? cântă? mănâncă până li se face rău? În „Cenușăreasa”, povestea pe care mi-o citește mama în fiecare seară, prizonierii încearcă din răsputeri să scape, să evadeze. Astfel, m-am hotărât să evadez.
În timp ce toată lumea dansa și mieuna, eu mă plimbam prin cameră cu gândul că voi găsi o ușă secretă care să ducă în grădina celor trei babe-ciudate, iar acolo să sar gardul viu și să alerg spre casa unde se află părinții mei.
Planul meu părea a fi imposibil de realizat. Cu cât înaintam mai mult prin cameră, cu atât dorința de a savura câteva granule creștea. Toată lumea știe că pisicile nu rezistă în fața mâncării. Încercam din răsputeri să înving tentația, dar… În mai puțin de 10 minute eram lângă sacul cu mâncare și savuram cu poftă granulele, minunatele granule, delicioasele granule. Nu mai există cale de întoarcere, sunt o pisică adevărată.
Dis-de-dimineață, când soarele și-a făcut apariția și a dominat întunericul, babele-pisici au încheiat petrecerea care a ținut toată noaptea. Pălărie-neagră-cu-voaletă-mov a anunțat „prizonierii”:
– Acum veți merge la casele voastre, iar la noapte, la ora 20 fix, veți reveni aici. Să nu credeți că odată ce veți pleca din casă sunteți liberi! Nu, tot prizonieri rămâneți, prizonieri pentru totdeauna! Să nu credeți că ne puteți păcăli, să fugiți sau să vă ascundeți. Vă vom găsi și în gaură de șarpe.
Babele-pisici râd în hohote. Valetul-motan deschide ușa, apoi ia fiecare pisică și o dă afară. Când o pisică trece pragul casei se transformă din nou în om. Spre suprinderea mea, cunoșteam câțiva prizonieri. O pisică slăbuță era vecina mea Maria, prietena mamei, iar un motan bătrân era vânzătorul de la magazinul de dulciuri care mi-a dat o acadea gratis în urmă cu câteva săptămâni. Am rămas 4 ostatici: eu, o pisică slăbuță și înaltă, un motan înalt cu blana la fel de neagră ca părul tatei (ciudat!) și valetul pe care îl putem numi tot prizonier în ciuda faptului că poate să renunțe oricând la această „slujbă”. Mă așteptam să fiu ultima care va părăsi casa, dar valetul m-a luat prin suprindere și m-a aruncat afară înaintea celorlalte pisici.
Îmi doream să văd cine se ascunde în spatele celor două pisici rămase, dar îmi era teamă să rămân în acea curte sinistră, așa că am început să alerg spre casă. Speriată, nu m-am oprit din alegat până când nu am ajuns în camera părinților mei, acolo unde speram să-i găsesc. Nu erau acolo… Probabil au plecat mai devreme la serviciu sau au mers la piață, dar de obicei merge doar mama la piață. Cu siguranță au foarte multă treabă la serviciu și au plecat mai devreme. Sau dacă… ? Nu, acest gând era de neconceput. Mama și tata nu pot fi prizonierii babelor. Am abandonat acest mister și am mers în camera mea pentru a le spiona în continuare pe babe.
Peste două minute, aud vocea mamei care îmi sufla în ceafă:
– Ți-am spus să nu mai spionezi vecinii!
– Dar sunt babele-ciudatele! Ele nu sunt niște vecini nor…
– Nu contează cine sunt! m-a întrerupt mama supărată. Fiecare om are nevoie de intimitate. Poate că cele trei doamne au secrete pe care tu nu ar trebui să le știi.
– Secrete? Așa cum aveți și voi? Dacă suntem o familie nu trebuie să avem secrete, nu-i așa ?
– Da, așa este!
– Atunci voi unde ați fost dimineață? Nu erați în camera voastră…
– Ăă…
– Am fost la cumpărături. Voiam să-ți pregătim un mic-dejun special, s-a auzit vocea tatei dintr-un colț al camerei.
– Da, să-ți facem o surpriză.
– Oh, vă mulțumesc. Îmi pare rău că v-am stricat surpriza.
– Nu este nicio problemă. Te așteptăm în bucătărie în 30 de minute! a spus tata în timp ce se îndreptau spre ușă.
Eram sigură! Mama și tata nu sunt nici pisici, nici motani. Ce gând prostesc am avut…
În aceeași zi, seara, după ce m-am asigurat că părinții dorm, am mers la casa babelor-pisici. Totul era la fel. Cele trei pisici bătrâne mieunau, iar „prizonierii” dansau și mâncau granule. Petrecerea a ținut până dimineață, când a avut loc același procedeu. Timp de o săptămână, fiecare noapte începea și se încheia la fel, până când… Într-o seară, când am ajuns la casa celor trei babe nu se mai auzea niciun zgomot. Spre deosebire de zilele precedente, astăzi nu mai era o petrecere în toi. Astăzi era liniște. Toate pisicile, poate mai multe, stăteau în jurul unei mese rotunde. Nimeni nu vorbea. M-am așezat și eu lângă o pisică pitică.
Imediat ce m-am așezat, Pălărie-neagră-cu-voaletă-mov (părea a fi șefa) a început să vorbească:
– Sper că această săptămână a fost pe placul tuturor. Voiam să vă anunț că vor urma câteva zile agitate. Toți motanii aflați la această masă și toate pisicile care se simt în stare au la dispoziție o zi pentru a se echipa, să meargă la războiul pisicilor. Da, război! Adunarea pisicilor din orașul alăturat a declarat război în momentul în care au aflat că i-am jefuit, acum o lună.
– Pisicile care se oferă să plece, să spună acum ca să alcătuiesc lista! a țipat pisica bătrână și grasă.
– Vă rog să nu vă speriați! Sigur vom câștiga dacă suntem serioși și organizați! a reluat șefa. Cei care nu se încadrează în itemii ceruți pot pleca!
„Războiul pisicilor? Ce mai e și asta? Mă sperie…”
Am plecat și eu, de această dată mai speriată ca în prima zi. Am mers acasă. Eram hotărâtă să le spun părinților adevărul. Era o povară prea mare pentru mine. Astfel, am mers în camera lor să le vorbesc. Am fost șocată să văd că în miez de noapte doar mama era în pat. Am trecut cu vederea lipsa tatei și i-am explicat mamei tot ceea ce s-a întâmplat în ultima săptămână: cum am ajuns în acea casă plină cu pisici, cum în fiecare noapte mă strecuram pentru a merge la casa pisicilor și cum peste două zile pisicile plecau în război. Mama nu s-a arătat deloc surprinsă de povestea mea, dar văzându-mă speriată, mi-a spus:
– Oh, fetița mea… nu fi speriată! Și eu am să-ți spun ceva. Din prima zi în care ai venit în casa babelor, eu și tatăl tău am fost acolo. Am văzut cum voiai să scapi și cum ai devenit o pisică. Știm de război, tatăl tău va merge și el.
– Nuu!
– Nu poate să refuze. Odată ce ai intrat în acea casă devii pisică pentru totdeauna, iar pisicile își apără teritoriul și familia.
– Mamă, dacă nu o să se mai întoarcă?
– Trebuie să avem speranță!
– Haide să fugim. Să scăpăm de babele-ciudatele, te rog!
– Este imposibil.
– Ba nu, am un plan. Mergem și noi în război, iar când ajungem acolo fugim toți trei.
– Nu putem.
– Dar…
– Te rog să nu insiști, am spus nu. Du-te în camera ta să te culci!
Cu lacrimi în ochi și cu capul plecat m-am dus să mă culc.
A doua zi, mi-am reluat misiunea. Am mers la părinții mei să-i coving să fugim. Nu am avut răgazul să spun o vorbă deoarece, imediat ce am intrat în cameră, mama mi-a spus:
– Du-te și fă-ți bagajul, vom respecta planul tău. Imediat ce ne vom îndepărta de grup ne vom îndrepta spre mare, pentru a vedea ce efect are plecarea asupra noastră: mai suntem sau nu pisici?
Nu am mai spus nimic. Eram fericită. La ora 20 fix babele-ciudatele ne-au spus că ne vom transforma în pisici deîndată ce vom intra în arena în care va avea loc lupta, dar că în orice alt loc vom fi oameni. Apoi am plecat fără nicio ezitare.
După un drum lung de o oră, am ajuns în orașul în care urma să aibă loc lupta. Nu a fost nevoie să ne transformăm în pisici deoarece, imediat ce ne-am apropriat de arenă, ne-am îndepărtat de grup și am fugit. Tata a condus atât de repede!
Cu cât ne îndepărtam mai mult, cu atât gândurile negative se fixau în mințile noastre: oare mai suntem pisici? am scăpat de această povară, oare? Ne va „spune” marea ce suntem cu adevărat? Suntem urmăriți?
Nu aveam un răspuns pentru aceste gânduri, dar un lucru știam cu siguranță: ne îndreptam spre ceva nou, ceva frumos, spre libertate!
Fuga nu este o opțiune… dar libertatea este cea mai importantă!
