Primul camping
Tata
Nu pot să cred că nu am luat pașapoartele copiilor! Unde mi-o fi stat capul?… Nici nu am curaj s-o privesc pe Emilia, sunt sigur că mustăcește în colțul ei. Aș prefera să-mi zică în gura mare: „Ți-am spus eu că iar o să uiți ceva!”, decât să râdă de mine pe ascuns.
În fine, să văd cum mă descurc acuma. Pe cine să sun? Că de trecut frontiera în seara asta, nici nu mai poate fi vorba. Hai să-l sun pe frate-meu, că el are o cheie de rezervă de la casa noastră, pentru orice eventualitate. Uite cum a răsărit de nicăieri eventualitatea, fir-ar să fie!
Opresc rulota pe marginea drumului prăfos, lângă o grămadă de pepeni verzi. Suntem la 300 de kilometri de casă, între două sate de câmpie, soarele arde, iar omul care păzește pepenii se bucură, crezând că face vânzare cu noi. Îmi pare rău, tataie, nu-mi arde de harbuji acuma!
Îl sun pe Virgil… o dată, de două ori… nu răspunde. Încerc și a treia oară și, într-un final, aud o voce somnoroasă venind parcă de la capătul pământului. Cică a fost la o nuntă azi-noapte și-acuma doarme. Nu-i nimic, lasă că te trezesc eu, frate!
Prezint situația pe scurt, iar Virgil este de acord să mă ajute. De parcă ar avea de ales! I-o pasez la telefon pe Emilia care îi explică prin ce sertare să caute pașapoartele copiilor. Îi mulțumește frumos pentru ajutor și îl roagă să se descalțe atunci când intră în casa noastră. Pe bune? De parcă am fi lăsat în urma noastră totul lună și nu o harababură colosală, ca de fiecare dată când plecăm de-acasă.
Îmi recuperez telefonul din mâna nevesti-mii, care a terminat între timp de mustăcit, și caut numărul lui Dom’ Marin. Harnic om, Dom’ Marin ăsta… A ieșit la pensie de curând și, în loc să se odihnească după o viață de muncă, face diverse comisioane pentru unii și pentru alții: mai un transport cu mașina pentru vreo asociație, mai o cumpărătură pentru vreo babă din vecini, mai un copil luat de la școală și depus direct în brațele părinților… Numai de-ar vrea acum să străbată 300 de kilometri și să ajute un uituc ca mine!
Dar ce-i cu liniștea asta în rulotă? Te pomenești că s-or fi gândit că am nevoie de calm ca să mă concentrez, drăguții de ei. Uite, unul nu scoate o vorbă!
Aaa… gata am înțeles, i-am lăudat degeaba. Sunt afară, dau târcoale grămezii de pepeni. De parcă ei s-ar pricepe să-i aleagă pe cei mai dulci. Eu am o tehnică imbatabilă. He-hei, Nea Petrache de la bostănărie m-a învățat cum să-i aleg, pe când eram un țânc. Păcat că nu pot să cobor chiar acum din autorulotă, să le arăt cum se face. Ar putea să aibă și ei puțină răbdare, să mă aștepte, că doar nu mă zbat pentru mine cu telefonul ăsta la ureche care sună, sună și iar sună… Dom’ Marin nu răspunde.
Până la urmă, nu mai rezist presiunii pepenărești, cobor din mașinoi și bine fac, că simt c-am amorțit de-a binelea.
– Copii, nu-l luați pe ăla din vârful grămezii, că nu-i bun! L-a bătut soarele toată dimineața, precis e veșted înăuntru!
– Nu e veșted dom’le, că-s proaspeți, se oțărăște la mine vânzătorul.
– Proaspeți, neproaspeți, eu nu-l vreau pe ăla din vârf.
– Da’, ia, omule, unul care să-ți placă, doar ai de unde alege!
– Normal că o să iau unul care să-mi placă, bodogănesc.
Îi fac semn lui Radu să pună la loc în grămadă pepenele discordiei, apoi îi iau pe toți la rând și le ciocănesc coaja cu degetul arătător. Încerc să transmit mai departe învățăturile lui Nea Petrache, explicând cam în ce fel ar trebui să sune coaja unui pepene perfect copt, însă Radu se plictisește repede și mă lasă vorbind singur.
– Vreau înghețată! se miorlăie el.
– Și eu vreau, mi-e cald… hai să plecăm de-aici… îi ține soră-sa isonul.
Nu aud continuarea, nu aud nici ce le răspunde Emilia, că telefonul începe să-mi zbârnâie în buzunar. Las baltă ciocănitul, uit de pepeni și de Nea Petrache și mă concentrez pe conversația cu Dom’ Marin. Uraaa… Dom’ Marin are chef și vreme să-l ajute și pe uituc!
Lia
Hai că au reușit să uite ceva, de la atâta cafea și învârtit în jurul cozii. Bine că nu și-au uitat copiii acasă, că ar fi fost de râsul curcilor… Ce ți-e și cu adulții ăștia!
Noroc cu Harry Potter! Pe el pot să mă bizui oricând, iar el sigur nu are nevoie de pașaport ca să plece în vacanță.
Radu se strâmbă la mine, crede că râd de el, deși eu îi repet în fiecare zi:
– Lasă-mă în pace, nu ești tu cel mai important personaj din viața mea!
Odată și-a făcut curaj și m-a întrebat:
– Dar cine-i cel mai important personaj din viața ta?
– Cum?
– În afară de Heri Potăr, bineînțeles! a adăugat, crezând că mă pune în încurcătură.
– Cine să fie? Păi… tata, cine altul?
Cum s-a zbătut el cu telefonul lipit de ureche să rezolve dandanaua… Cum ne-a ales el pepenele cel mai copt din ditamai grămada (deși, până la urmă, l-a luat și pe cel ales de Radu, numai să scape de gura lui)… Cum ne-a găsit rapid pe internet un camping în care să înnoptăm, în așteptarea lui Dom’ Marin… Păi cum să nu fie el cel mai grozav dintre toți? Ce dacă a uitat pașapoartele acasă!
Bine că am terminat-o cu drumul pe ziua de azi, că nu cred că mai rezistam mult cu strâmbăturile lui Radu. Măcar aici, în camping, poate da o tură cu bicicleta, sau două ture, sau zece, sau câte-o vrea, fără să mă mai bârâie la cap. Tata nu pare prea mulțumit, cică locul ar fi prea scump pentru condițiile pe care le oferă. Eu nu am o problemă cu asta, mai ales că nu am de gând să mă mișc din șezlongul ăsta mare și confortabil. Mama pare să se fi împăcat rapid cu situația și încearcă să mențină pacea și armonia în familie:
– Grozav! Un camping în pădure, la numai 3 kilometri de centrul orașului, ne citește ea entuziastă pliantul primit la recepție.
– Ce oraș este ăsta? întreb eu, hotărâtă să scriu informația în jurnalul de bord pe care vreau să-l încep chiar acum.
– Timișoara.
– Aha! mă ridic de pe șezlong și intru în mașinoi să-mi caut carnețelul secret pe care să notez informațiile primite.
Căutarea îmi ia ceva timp, căci mă pierd printre toate sertarele și cotloanele în care mama a îndesat tot ce a găsit prin casă – de la prosoape și pantaloni scurți, până la biscuiți, sare și tacâmuri. Într-un final, găsesc carnețelul în rucsacul meu cel verde, rucsac de care m-am și împiedicat de vreo trei ori până să-mi treacă prin minte să cotrobăi în el. Victorioasă, ies afară, dar entuziasmul de a ține un jurnal de bord îmi piere complet când îl zăresc pe tata tolănit în locul meu pe cel mai confortabil șezlong din lume. Vorbește la telefon. Cu Virgil, se pare.
Bombănind, mă las păgubașă și pornesc în explorare. Ținte principale: spațiile comune, adică bucătăria și toaletele. O văd pe mama conversând cu locuitorii unei alte autorulote eșuate în acest camping cu zece copaci mari și lați (care pădure?) și mă intersectez cu Radu care este la a zecea tură cu bicicleta. Cel puțin așa îmi strigă el, din mers.
Intru la toaletă în vârful picioarelor, atentă să nu apară vreun balaur de undeva. Chiuvetele sunt de un alb îndoielnic, robinetele ruginite și cam vechi, iar prin colțuri stau pitiți păianjeni uriași care și-au întins pânzele, gata să mă prindă. Pardoseala este străbătută de un șir lung de furnici mici și negre, care tropăie destoinic, cărând firimituri spre un mușuroi bine ascuns. Nu pot spune că mi-e frică, dar nici bine nu mi-e. Mă spăl pe mâini, privindu-mă într-o oglindă mai mult murdară decât curată, când unul dintre cei mai scârboși gândaci pe care i-am văzut vreodată se cațără pe robinet, pregătindu-se de atac. Cum scap eu, oare, de aici?
– Mamaaa…
Ies din baia comună urlând și lăsând în urma mea un gândac pașnic și nedumerit.
Radu
– Nouăsprezeceee… șiii… douăzeci! Douăzeci de ture de campiiing!
Hai că sunt bun! Acum aș putea să mă opresc să beau și niște apă, că mi-e o sete… Pun o frână bruscă și mă duc de-a berbeleacul într-un morman de frunze și crengi uscate din capătul aleii. Mă ridic repede, sper că nu m-a văzut nimeni. Încalec bicicleta și pedalez tacticos până în dreptul mamei, care stă de vorbă cu doi „dinozauri”. În limba franceză.
Am o idee: aș putea să-i adaug în cartea mea cu dinozauri din autorulotă. Pe pagina lor aș scrie așa:
Specie – omus bătrânosaurus
Habitat – campingus românescus
Hrană – plante și alte animale, cred
Par destul de prietenoși „dinozaurii” ăștia, că altfel n-ar sta mama de vorbă cu ei. Au făcut-o chiar să și râdă! Se uită la mine în timp ce le povestește ceva și-mi pronunță numele de două ori. Nu înțeleg o iotă din ce spune, dar am grijă să-i dau de înțeles că vreau apă, trăgând-o insistent de mânecă. Pare să priceapă și, într-un final, pornim împreună spre rulotă. Nu înainte de a-și luat la revedere, bănuiesc.
Ne întâlnim pe drum cu Lia care se aruncă, urlând, în brațele mamei. Înțeleg din bolmojelile ei că a fost atacată de o fiară și că vrea să se întoarcă acasă. Fetele astea… se sperie din te miri ce! Bineînțeles că nu pleacă nimeni acasă și, pentru a mai calma spiritele, mama ne dă o bucată de ciocolată și ne propune să jucăm un joc.
– Doar o bucățică de ciocolată? Este prea mică… ripostez eu, deși nici nu am apucat să o înghit și nici apă nu am băut încă.
– Hai, mai bine, să mâncăm niște pepene, propune ea, crezând că mă poate face să uit de ciocolată.
După o discuție de cincisprezece minute, pe parcursul căreia nu se aude decât gura mea, mai primim niște ciocolată. Primim și pepene. Mama era îngrijorată că-i deranjăm pe „dinozauri” cu urletele mele. Deși eu sunt sigur că omus bătrânosaurus este și puțin surdus.
Acum este liniște. Tata a tăiat amândoi pepenii, al meu și al lui, și nu se aude decât clefăit de harbuz zemos și cam acru.
– Nu-i așa că ăsta ales de mine este mai bun și mai aromat? se fălește tata (din nou) cu metodele lui moștenite de la Nea Petrache.
– Îhî! spun fetele în cor, neîndrăznind să-l contrazică, deși pepenele luat de mine din vârful grămezii este mai dulce.
Una peste alta, cu burți pline și degete lipicioase, jucăm rând pe rând Piticot, Păcălici, Popa Prostu’ și Război.
Lia s-a mai liniștit, tata s-a împăcat cu ideea că nu trecem azi granița, iar mama a început să facă pe interesanta în limba franceză, inspirată (probabil) de „dinozaurii” rulotiști. Eu unul, îmi pipăi genunchiul și vânătaia cu care m-am pricopsit la ultima tură de bicicletă și încerc să nu mă supăr când pierd, deși detest jocurile pe care nu le câștig.
Toate bune și frumoase până când ajungem la jocul Nu te supăra, frate. Nu mai rezist să tot pierd și, cu prima ocazie, îmi avansez pionii câte șase căsuțe, fără a mai ține cont de punctele pe care mi le arată zarul. În secunda următoare începe cearta:
– Nu-i corect, ai trișat!
– Nu-i adevărat!
– Ba-i adevărat, te-am văzut cu ochii mei!
Sora-mea ripostează, tata îi ține isonul, iar mama, scoasă din pepeni de toată hărmălaia, decretează:
– Gata, toată lumea la culcare!
Îmi vine să râd și să plâng în același timp: nici nu s-a înnoptat încă și, oricum, vacanțele nu sunt făcute să ne culcăm o dată cu găinile. Drept răzbunare, arunc zarurile cât colo, răstorn tabla de joc și îmi apuc bicicleta de coarne. Voi face treizeci de ture de camping de data asta!
Mama
– Offf, ce băiat! Cu cine o fi semănând?
Îmi stă pe limbă să spun „ce arătare!”, dar mai bine mă abțin, că nu sună prea frumos. Unul se sperie de gândaci, altul nu știe să piardă… ce ți-e și cu copiii ăștia! Cu toate lecturile mele despre parenting, tot nu sunt pregătită pentru izbucniri de genul ăsta. Cum spunea cuplul acela drăguț de francezi?
– Vacanța în familie, în mijlocul naturii, o adevărată binecuvântare!
– Nu vă lăsați acaparați de griji. Că la optzeci de ani o să vă pară rău că v-ați pierdut vremea cu ele…
Simpatici și relaxați oameni. Cred și eu, copiii lor trebuie să aibă peste cincizeci de ani acuma, iar discuțiile lor trebuie că sunt axate pe gimnastica de întreținere a musculaturii și pe salvarea planetei, și nu pe salvarea creierului fumegând de părinte-cu-nervii-întinși-la-maxim.
Bine că a găsit Virgil pașapoartele. Este ok și campingul ăsta, mai ales că este singurul din zonă. „Ne adaptăm și nu suntem mofturoșiˮ este deviza familiei noastre. Păcat că numai eu țin cont de ea.
– Mă duc să fac o plimbare înainte de culcare, îmi zice Paul.
Dau din cap zâmbind, dar asta numai și numai pentru că voi prinde și eu loc, în sfârșit, la șezlongul magic. Lia s-a cocoțat în patul de deasupra volanului și șoptește incantații împreună cu iubitul de Harry Potter. Radu pedalează de zor printre copaci și pare să fi uitat de supărare. Iată un moment perfect de relaxare sub cerul liber. Așa…
– Mamaaa…
– Da, Lia.
– Mi-e foame!
– Mamaaa…
– Da, Radu.
– M-a pișcat un catralion de țânțari!
– Emilia…
– Da, Paul.
– M-a sunat Dom’ Marin, ajunge în cincisprezece minute. Hai să punem ceva pe masă, că o fi omu’ obosit și flămând.
Ce-i de făcut? Un singur lucru, pe care-l și fac de altfel: mă ridic de pe șezlong și mă apuc de treabă. Pregătesc o salată mare, cu roșii, ceapă, castraveți, porumb (pun doar două linguri, că restul l-a și mâncat Radu, direct din conservă). Tai pâine și brânză… ar trebui să fie suficient pentru o masă lejeră de seară de vară.
– Bună seara, călătorilor! Bine v-am găsit!
Dom’ Marin este vesel de felul lui, dar în seara asta pare mai glumeț decât de obicei. Probabil pentru că petrece o seară departe de nevastă-sa care, între noi fie vorba, este o arțăgoasă cum nu s-a mai pomenit. Paul îl așază la loc de cinste la masa noastră pliantă, apoi aduce din frigider o bucată de slănină și un cârnat afumat.
– Mda, o masă lejeră de vară… gândesc, dar nu zic nimic. Nu mă apuc să stric cheful omului.
– Bonsoir, venez boire un coup avec nous! le face semn Paul celor doi francezi care savurează liniștiți un pahar de vin lângă autorulota lor.
Oamenii acceptă bucuroși și petrecem o seară franco-românească sub cerul liber, la lumina stelelor și-a unui bec chior de pe stâlpul din dreptul mașinoiului. Toată lumea pare să se simtă bine. Și eu mă simt bine!
Ne culcăm târziu, după miezul nopții. Osteniți de atâtea glume, Paul și Dom’ Marin sforăie în același pat de se cutremură autorulota, iar eu mă înghesui lângă copii, așteptând să se facă dimineață.
Între un cot de-ai Liei în coaste și un călcâi de-ai lui Radu lângă obraz, adorm și încep să visez că sunt urmărită de o trupă de gândaci. Alerg, alerg cu disperare, până mă împiedic de un rucsac din care se ivesc niște tentacule care încearcă să mă apuce de glezne, apoi mă trezesc brusc, speriată.
– Mamaaa…
– Ce-i, Radu?
– Mi-e cald. Și mi-e sete.
Îi întind o sticlă cu apă și îl mângâi pe frunte. Apoi, îngrijorată, pe gât și pe obraji.
– Măi, Radule, tu ai febră!
O Vacanță pe Roți cuprinde mai multe capitole. Au mai fost publicate pe site: I. Am plecat de acasă, III. Jivine cu personalitate, IV. La mare (depărtare de casă) și V. Rulotiști experimentați.
Corina Drăgan: „Când am făcut ilustrația asta, ne pregăteam să plecăm într-o călătorie de șase luni cu autorulota, prin sudul Europei. Ce aventură!”.
Vă invit să vă lansați deîndată în aventura descoperirii minunatelor ilustrații ale Corinei:
👉 https://www.behance.net/corinadragan
👉 https://www.facebook.com/corinadragan.illustration
