Ilustrație: Corina Drăgan

Jivine cu personalitate

Lia

Dragă jurnalule, sunt printre cele mai înalte fete din clasă. Am ajuns la un metru patruzeci și șase; m-a măsurat tata la începutul vacanței de vară și a scris 1,46 pe perete cu pixul.

Îmi aduc bine aminte ziua în care părinții au început să ne facă măsurători și să scrie pe pereți. Era după o ceartă zdravănă, în care mama trecuse rând pe rând, prin toate stările posibile:

– Radu, te rog, Radule, nu mai scrie pe pereți!

Măcar de-ar fi avut efect toată desfășurarea asta de forțe. Ți-ai găsit! Frate-meu a continuat să facă bucle cu creionul pe pereți, că deh, taman atunci îl trăsnise creativitatea.

– Bineee, a spus tata care fusese spectator până atunci. Dacă-i pe-așa, să scrie și părinții pe pereți, că fără o văruială oricum nu scăpăm anul ăsta. Treceți încoace la măsurat!

Bineînțeles că de văruială nu s-a apucat nimeni, deși a trecut ceva vreme de atunci. Eu cred în secret că ei, adică părinții, au înțeles că au pierdut bătălia și nu se apucă de renovat apartamentul până nu ne văd plecați de-acasă. De tot. Ei bine, curaj, dragilor, că mai aveți de așteptat!

Până una-alta, să știi că am dormit bine în rulotă. Singura surpriză neplăcută ne-a făcut-o Radu. Da, tot el! A făcut febră și am umblat toată dimineața cu taxiul prin Timișoara ca să căutăm un doctor. Unde nu mai pui că, odată reveniți în camping cu o sacoșă doldora de siropuri și spray-uri, am constatat că bateria mașinii era descărcată. Mi-nu-nat! Eu când le spun fetelor de la școală să nu se încreadă în adulți, că numai gura-i de ei…

– Ne apropiem de graniță, copii! ne strigă tata, bucuros, de la volan.

Mama îi întinde victorioasă patru pașapoarte pe care le-a ținut în poală tot drumul, de teamă să nu mai fie uitate pe undeva. Radu a deschis puțin ochii dar, văzând că nu-i rost de ceva dulce, i-a închis repede la loc. Ce bine că doarme și mă lasă în pace!

Grănicerii sârbi nu par impresionați de entuziasmul nostru. Unul dintre ei răsfoiește încruntat pașapoartele ținând în mână o ștampilă. Un altul face un semn, iar mama sare de la locul ei să deschidă ușa rulotei. Omul, încruntat și el, urcă la bord și se uită pe sub banchete, deschide sertare, ridică saltele. Descoperă la un moment dat ușița de sub pat, cea care dă în portbagajul din spate.

– Aha! face el și o deschide cu o mișcare bruscă, gata să prindă de urechi vreo fantomă ascunsă.

Fantoma nu se lasă găsită cu una cu două, așa că el insistă îngenunchind și băgându-și capul și umerii prin ușița îngustă, doar-doar o vedea mai bine ce se ascunde în portbagaj. După o cercetare chinuită, își adună corpul, ochii bulbucați și fața transpirată, se ridică și înțelege din semnele tatei că i-ar fi mai ușor să caute fantoma prin exterior, deschizând ușa mare a portbagajului. Coboară împreună din rulotă și își continuă cercetarea printre sacoșele cu conserve, salteaua gonflabilă, Măria-Sa Grătarul, trusele cu scule și toți ceilalți tovarăși de drum ai noștri. Nici urmă de fantomă. Într-un final o lasă baltă. Își șterge fața roșie cu o batistă și ne face semn că putem pleca.

Mama recuperează pașapoartele din mâinile celuilalt grănicer cu un „Thank you!” emoționat, bariera se ridică, iar noi trecem victorioși într-o altă dimensiune a vacanței noastre.

Mama

Mi-e cam rău de la atâtea serpentine… Aș mai fi stat încă o zi în campingul de la Zlatibor, că era liniștit și plăcut, iar copiii erau entuziasmați de parcul cu dinozauri din apropiere. Dar Paul nu și nu, că avem drum lung de făcut.

– Stai puțin, că nu înțeleg! Nu tu îmi spuneai că, atunci când mergi cu rulota, te bucuri de libertate?  Că poți să stai mai multe zile acolo unde îți place, fără prea multe bătăi de cap.

– Adevărat! Însă pentru asta se impune o majoritate de voturi, mi-a replicat Paul.

– Sigur: un vot al meu plus două ale copiilor, am insistat.

– De voturi ale adulților, vreau să spun.

Am simțit că scot flăcări pe nas. După o dezbatere aprinsă în timpul căreia copiii au devorat sub nasul meu câte o tabletă de ciocolată și o înghețată, am reușit să obțin o victorie parțială. Mai precis, trei ore în plus în Zlatibor pe parcursul cărora: am vizitat parcul cu dinozauri, Radu a căzut de pe o bârnă umedă pe care ținuse morțiș să se cocoațe, iar Lia și-a sucit piciorul sărind pe o trambulină. La finalul celor trei ore, ne-am strâns calabalâcul și copiii urlători și am pornit la drum.

Paul face un nou viraj prin munții spectaculoși din Muntenegru și ne anunță că nu mai avem mult. Îmi place peisajul și, iată, îmi place și locul în care ne oprim: un camping aflat în apropierea Tarei, cel mai lung râu din această țară despre care nu știu nimic.

Un tânăr muntenegrean ne întâmpină la recepție și ne povestește vesel despre defileul spectaculos al Tarei și despre locul în care ne aflăm. Ne povestește despre turele cu caiacul pe care le organizează în fiecare dimineață și ne arată un povârniș pe unde putem coborî până la râu.

Întreaga mea familie este mega-încântată și face planuri de drumeție și de înotat. Eu sunt ceva mai reținută, poate și pentru că am citit pe un panou aflat la intrarea în camping o atenționare privind existența viperelor în zonă. Cei trei muschetari ai mei țopăie fără grijă pe poteca ce coboară spre Tara, dornici să se bălăcească în apa limpede. Eu merg ca pe ace, dar mă mai liniștesc când ajungem teferi pe malul apei. Hainele zboară prin aer, iar muschetarii plonjează într-o apă minunată.

– Haide, mama, intră și tu! mă îndeamnă Lia.

Doar că eu nu știu să înot. Deloc. Iar apa mi se pare rece ca gheața. Și, oricum, am alte frici pe cap acum. Mă bucur că se distrează. Stau pe un bolovan, fac câteva poze, apoi mă plictisesc și încep să patrulez de-a lungul apei. Sunt atentă pe unde calc. Într-un final, Lia decide că s-a bălăcit destul și iese din apă.

– Mulțumesc, fetița mea! îi zic eu în gând.

Paul își aduce aminte că fiul lui a făcut febră în urmă cu numai 48 de ore și iese din apă, trăgându-l pe Radu după el. Radu ripostează, zice că nu mai este bolnav și țipă ca din gură de șarpe.  Șarpe? Brrr… numai gândindu-mă la cuvântul ăsta și mă cutremur de groază.

– Of, haideți odată! mă stropșesc eu la toți trei și pornesc de una singură spre poteca ce urcă spre camping.

Atunci o văd pe ea, Vipera, traversând silențios cărarea. Rămân blocată într-un picior, reptila își ridică capul în atac, reușesc să fac un pas în spate, calc pe un bolovan plin de mușchi, alunec și, printr-o rostogolire care nu se mai termină, cad întâi pe pietrele rotunde, apoi în apa magnifică a Tarei. Paul aleargă să vadă ce mi s-a întâmplat. Înspăimântată, nu pot decât să șoptesc:

– Vreau acasă!

Radu

Nu înțeleg nimic din ce vorbesc oamenii ăștia. Nu înțeleg de ce a trebuit să ies din apă așa de repede, când abia prinsesem și eu gust de bălăceală. Nu înțeleg de ce Lia se plânge că-i e frig și de ce mama se plânge că-i e frică. Un șarpe, mare scofală!

Lia zice că mulți oameni din campingul ăsta vorbesc în limba engleză. Și că ea înțelege aproape tot. Ca să mă convingă, s-a apucat să-mi răspundă numai cu „yes” și cu „no”:

– Lia, vrei să te joci cu mine?

– No.

– Vrei să mănânci ceva dulce?

– Yes.

– Lia, aia este mingea mea, dă-mi-o!

– No.

Lia, unde-i toaleta?

– Yes.

Of, ce enervantă! Văzând că n-are de gând să mă ajute, o las baltă cu englezismele și îl întreb pe tata unde pot să fac pipi. Nici el nu mă ajută, dar mă trimite să vorbesc cu domnul de la recepție. În engleză.

– Where is the toilet, please? repet cu tata de câteva ori, ca să fiu sigur că țin minte.

Repet conștiincios noile cuvinte, gândindu-mă că asta mă ajută s-o întrec pe Lia în studiul limbii engleze. Mă îndrept apoi spre domnul cel vesel de la recepție și lansez întrebarea:

– In toilet?

Na, uite că m-am descurcat singur. Și am învățat și engleză pe deasupra.

Acum atmosfera este liniștită: mama stă întinsă pe șezlong cu ochii închiși, tata îl scoate pe Măria-Sa Grătarul din portbagaj, iar Lia încearcă să-și perfecționeze engleza gesticulând către copiii din rulotele vecine. Nu știu ce să mai fac, așa că intru și mă așez pe bancheta pe care stă de obicei soră-mea. Răsfoiesc puțin cartea cu Heri Potăr, dar mă plictisesc repede.

– Mama…

– Las-o să se odihnească, că-i obosită după aventura cu șarpele… Te ajut eu? îmi zice tata.

– Mă plictisesc…

– Ei, lasă că-i bine să te plictisești din când în când.

Mda, ce să zic… răspuns de părinte. Nu mai continui conversația că nu are niciun rost, iar tata oricum a plecat să-și vadă de grătar. Devin, în schimb, mult mai atent la lumea din jurul meu și constat cât de plictisitoare și fără de culoare este bancheta pe care stau așezat. Îmi vine o idee genială și mă și apuc să o pun în practică. Folosesc un marker albastru. Numai ce-am terminat că apare și Lia, obosită de atâta vorbit în engleză cu mâinile. Se încruntă la mine și își pune mâinile în șold:

– Raduuu!

– Yes, îi răspund vesel.

– Ce-ai făcut?

– In toilet! mă mândresc eu cu cuvintele proaspăt învățate.

Dar ea nu pare deloc impresionată.

– Raduuu!

– No.

– De ce-ai scris „Radu, Oliver și Mihai” cu albastru pe bancheta mea?

– Aaa, asta… mă dumiresc eu. Ca să fie toți prietenii mei cu mine în vacanță.

– Mamaaa… Na, că a plecat să mă pârască. Ia, hai s-o tai repede de aici!

Mă îndepărtez de mașinoi și mă îndrept în fugă spre un tăpșan unde văd niște băieți mai mari jucând fotbal. Obosit, mă opresc și mă trântesc lângă un mușuroi, fără a-i băga în seamă pe băieții care strigă la mine. Nu pricep ce vor să-mi zică. Limba lor nu pare să fie engleză, în schimb ei par destul de îngrijorați. Când îmi bâzâie pe lângă nas prima viespe, constat că încep să înțeleg și limba muntenegreană.

– Ajutooooor!

O iau din loc cu viteza vântului, urlând și cu vreo zece viespi roind în jurul meu. S-a dus pe copcă atmosfera liniștită din camping.

Tata

Asta da libertate de mișcare, măi nene! Să o poți tuli cât de repede poți dintr-un super-camping! Nu pot să cred așa ceva… Spumeg de furie, dar n-am ce face. Azi dimineață, când i-am prezentat Emiliei programul la care m-am gândit, am crezut că pic pe loc, fulgerat și trăsnit de privirile pe care mi le-a aruncat. De parcă voiam să fac cine știe ce bazaconie și nu o tură cu caiacul pe Tara. Mai stăteam o zi în campingul din defileu, mai exploram natura. Bănuiesc că natura nu i se mai părea atât de atractivă după ziua de ieri – condimentată cu târâș de reptile și pulbere de viespi. Dar ar fi putut măcar să rămână în camping să socializeze cu oamenii din jur. Pun pariu că ar fi găsit cu cine să schimbe două vorbe.

Nu neapărat cu cei așezați pe locul din dreapta noastră, că i-am cam afumat aseară cu grătarul pe care l-am făcut. De parcă eu eram vinovat că bătea vântul și purta tot fumul în direcția lor. Poate că nici cei așezați pe locul de campare din stânga n-ar fi fost prea dornici de comunicare, după ce azi-noapte m-am împiedicat de sforile cortului lor și i-am trezit.

Dar ce mai contează! M-am apucat să strâng lucrurile. De unul singur. Patru scaune, un șezlong, o masă, un grătar, o mătură și-un făraș, două mingi, trei prosoape întinse la uscat și câte și mai câte… Offf, că multe-au mai fost! Emilia nici n-a coborât din vârful patului, iar copiii, când i-am strigat să vină să mă ajute, au devenit brusc preocupați de niște fișe pregătitoare pentru școală. Ș-c-o-a-l-ă… la început de august… cred că au înnebunit!

Într-un final, m-am trântit pe iarbă obosit și am mâncat ultima bucată de carne rămasă din grătarul de aseară. Rece și sleită, cu doi căței de usturoi; exact ce-mi trebuia ca să-mi revină buna dispoziție.

Buuun, iată-ne din nou la drum, cu destinația Croația. Dacă nu prea ne-a ieșit relaxarea cu muntele, cu siguranță vom avea mai mult succes la mare. Am de gând să găsesc plaja perfectă, unde să putem uita de supărări și de stres și unde să pot înota și eu în voie.

– Tataaa…

– Da, Radu.

– Când mergem și noi acasă?

Mă pufnește râsul, dar nu răspund la provocare. Coborâm din munți și trebuie să fiu atent. Sertarul cu tacâmuri se deschide din nou și zgomotul îmi acoperă tăcerea. Emilia se ridică să rezolve problema, iar la prima curbă mătura și fărașul sar din colțul lor și-i pun piedică. O aud pufnind.

– Tataaa…

– Da, Radu.

– Cât mai avem până începe școala?

– Cam o lună, îi răspund cu ochii ațintiți la drum și cu piciorul pe frână.

La discuția asta sunt de acord să particip, pare mai ușoară decât precedenta.

– Eu o să fiu în clasa zero, zice Radu, gânditor.

– Eu cred că învățătoarele vor avea o mare surpriză la început de an școlar, intervine și Lia.

– Ce surpriză? întreb eu.

– Păi cum, care surpriză? Radu va fi surpriza, chiar el!

Izbucnim cu toții în râs, o aud și pe Emilia râzând. Privesc în oglinda retrovizoare și o zăresc stând pe marginea banchetei. Ține sertarul buclucaș cu mâna, ca să nu se mai deschidă. Este și asta o soluție pentru a nu ne mai lăsa invadați de zgomote și de fantome.

– Plajă perfectă, pregătește-te, sosiiim…

O Vacanță pe Roți cuprinde mai multe capitole. Au mai fost publicate pe site: I. Am plecat de acasă, II. Primul camping, IV. La mare (depărtare de casă) și V. Rulotiști experimentați.

Corina Drăgan – autoarea ilustrației este, și ea, iubitoare a vacanțelor cu rulota. Vă invit să descoperiți minunatele ei ilustrații pe:

👉 https://www.behance.net/corinadragan

👉 https://www.facebook.com/corinadragan.illustration

Comentarii (02)

Comentariul tău

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dridriana.ro utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close