La mare (depărtare de casă)
Mama
Hai că m-am mai liniștit puțin după ziua de ieri. Doamne, ce zi… nici nu vreau să mă mai gândesc! Toată noaptea m-am perpelit cu gândul la șerpi. Bine că am reușit să scap din campingul ăla plin de jivine.
Este cald. Munții au rămas undeva în spate, iar noi am pornit spre Marea Adriatică în căutarea „plajei perfecte”, dacă ar fi să-l citez pe Paul.
Copiii și-au terminat de lins înghețatele luate de la ultima benzinărie. Radu mai are puțin și adoarme, Lia flutură cu mâna o muscă ce nu-i dă pace. Amândoi au urme de ciocolată pe la colțurile gurii, iar pe tricouri un întreg catalog cu sortimente de înghețată: vanilie, căpșune, ciocolată, fistic, lămâie… nu cred să fi ratat vreuna. O pată maronie le ține acum companie „băieților albaștri – Radu, Mihai și Oliver” de pe banchetă. Noroc că nu-i Dom’ Marin pe aici, că ne-ar trage de urechi văzând în ce hal am adus autorulota. Și suntem abia la mijlocul vacanței! Nu știu cum și nu știu dacă vom reuși s-o curățăm la final.
De dimineață, după prima sută de kilometri, s-a aprins pe bordul mașinii un martor luminos și așa a rămas. Paul a vorbit la telefon cu Virgil, apoi cu Dom’ Marin, apoi cu proprietarul autorulotei, dar niciunul n-a știut să-i spună despre ce ar putea fi vorba. Dacă m-ar fi întrebat pe mine, i-aș fi zis că merge bine casa noastră pe roți, cu tot cu martorul ei luminos. Dar nu m-a întrebat. Paul a condus tot timpul cu o mină îngrijorată. La un moment dat motorul s-a oprit brusc în mijlocul unui sens giratoriu. După câteva minute de hârâială și de strâns din dinți, și-a revenit și a pornit mai departe, asemeni unui cal bătrân.
Toată lumea tace. Nici măcar sertarul buclucaș nu se mai deschide. Tăcerea asta este neobișnuită pentru familia noastră și nu știu ce să cred. Ca să-mi mai potolesc nedumeririle, mă ridic din mers și-mi iau din frigider o înghețată. Este cu ciocolată, preferata mea.
– Așază-te mai repede și pune-ți centura, urmează un șir de curbe! îmi spune Paul.
Nici nu termină bine de vorbit că ne și încadrăm în prima curbă. Nu apuc să mă sprijin de nimic, mă dezechilibrez iar înghețata îmi sare din mână. Mă întind cât sunt de lungă pe spațiul îngust dintre banchete și dulapuri, dar nu zic nici „pâs”. Paul se lansează într-o depășire pentru a testa limitele casei noastre pe roți, capacul de la aragaz nu este bine fixat și zornăie din cauza vitezei, eu încerc să mă ridic, dar o a două curbă mă trântește din nou la pământ. Mă vaiet în gând, scot printre dinți câteva cuvinte care nu mi-ar face cinste și încerc să mă ridic. Ridic nasul dintre șlapi și teniși evadați de sub masă, mă proptesc în genunchi, mă apuc cu disperare de marginea banchetei și mă ridic.
Lângă „băieții albaștri” se lăfăie, strivit, cornetul meu de înghețată. Un firicel maro a evadat din ambalajul argintiu și a pornit curajos la plimbare, acoperind în întregime O-ul lui Oliver. De parcă o singură pată pe banchetă n-ar fi fost de ajuns! Apuc disprețuitoare cornetul cu două degete și, în avântul unei noi curbe, îl arunc în coșul de gunoi. Apoi mă îndrept, șontâc-șontâc, spre locul copilotului și mă trântesc pe scaun cu un ultim efort. „Clanc!” îmi fixez centura de siguranță cu gând să n-o mai părăsesc până la destinație.
– Hai că și-a revenit ruloțica noastră, cred că avea nevoie să fie puțin turată, îmi zice Paul entuziasmat.
– Îhî.
– Mașină nemțească, măi…
– Îhî.
– Ia zi, a fost bună înghețata?
Întorc capul și mă prefac că nu aud. Refuz să răspund la o asemenea întrebare. Pe fereastră, coasta dalmată își dezvăluie șarmul în fața ochilor mei și nu-mi doresc decât să trag un pui de somn la răcoare și să uit de toate curbele și de vânătăile pe care le simt înflorindu-mi pe tot corpul.
Lia
Am văzut un medalion foarte tare la magazinul din camping: o jumătate de inimă argintie cu literele BFF inscripționate pe ea. Dar și mai grozav decât atât, poți cumpăra și cealaltă jumătate a inimii, cu BFF cu tot. Vreau jumătățile astea de inimă: una pentru mine, una pentru Sofia. Ca să fim Best Friends Forever. Îi cer mamei să le cumpere, dar îmi spune că sunt prea scumpe și că nu vrea să dea banii pe prostii.
– Îți poți dovedi prietenia și altfel decât printr-un medalion, mi-a spus.
Am cea mai rea mamă din lume! Mă înfurii și dau fuga la rulotă cu gând să iau bani din pușculiță. Am o hârtie de 10 euro de la bunica plus banii pe care i-am câștigat mergând cu colinda la sărbătorile de iarnă. Îi găsesc pe băieți la rulotă, sunt foarte ocupați: tata stă la umbra unui măslin, tolănit în șezlong și cu ochii în telefon; Radu este cocoțat în patul cel mare din rulotă, cu ochii în… telefonul cu desene. Oare au aflat că suntem la mare, lângă cea mai frumoasă plajă din Croația?
– Măslinii ăștia din camping sunt străvechi, unii dintre ei ar avea chiar și o mie de ani, se pare.
Tata are mereu tolba plină cu informații.
– De unde știi? întreb eu mai mult din politețe, că nu prea mă interesează subiectul.
Sunt nerăbdătoare să-mi recuperez pușculița din ascunzătoarea secretă.
– Uite, mai scrie aici și despre orașul Ston, cel de pe colina din stânga. Ia să văd… vreun restaurant cu ceva bun de mâncare găsesc în Ston? Că m-am cam săturat de mâncat salate și conserve.
Îl las pe tata vorbind de unul singur, nu de alta dar am ceva mai urgent de rezolvat decât restaurantele din Ston. Intru tiptil în autorulotă și caut în dulapul de sub pat, printre prosoape și haine aruncate claie peste grămadă. Aici ar trebui să fie pușculița, aici am lăsat-o ultima oară. Caut cu răbdare, apoi cu înfrigurare, apoi devin tot mai agitată. Nici urmă de ea. Mă înfurii și, vrând să ies din dulap, dau cu capul de marginea de sus. Văd numai stele verzi.
– Auuu!…
– Ce e, Lia?
Îl văd pe Radu apropiindu-se de mine ca prin ceață.
– Lasă-mă-n pace! strig la el supărată.
– Dacă îți cauți pușculița, să știi că e la mine.
– Cuuum?…
– Mi-a dat tata 50 de kune pentru înghețată și m-am gândit să-ți dau și ție 20. Le-am pus în porcușorul tău roz.
– 50 de… ce? Nu înțeleg nimic din ce spui.
– Kuna, kune… așa se cheamă banii din țara asta.
– Da, și? ce-i cu asta?
– Și am pus 20 în pușculița ta, iar pe ceilalți 30 i-am mâncat deja.
– De ce mai mult pentru tine? Vreau și eu 30, nu-i corect, tata…
– Copii, puțină liniște, nu vedeți că vorbesc la telefon? se stropșește tata la noi.
Îmi dau ochii peste cap și nu mai zic nimic. Smulg porcușorul roz din mâinile lui Radu, îi scot capacul și pescuiesc din el cele 20 de kune. Cu bancnota strânsă în pumn, alerg degrabă spre buticul din camping, sperând să-mi ajungă banii pentru a cumpăra BFF-urile.
Mă intersectez cu mama, dar sunt mult prea supărată pe ea ca să mă opresc din alergat. Odată ajunsă la micul magazin, dau buzna la standul cu suveniruri și caut din ochi inimile înjumătățite. Caut și caut și caut și….
– Nu se poate, au dispărut!
Doamna de la casă mă vede plângând și se apropie de mine. Mă întreabă ce s-a întâmplat și nu știu exact cum și în ce limbă îi explic ce caut; înțeleg cumva că a vândut inimile și că nu mai are altele în tot magazinul. De supărată ce sunt, primesc gratis o gogoașă, dar nu-mi pasă!
Îmi târâi picioarele înapoi spre casa pe roți cu gândul îngrozitor că sunt singură pe lumea asta și că voi pierde prietenia Sofiei „For Ever”. Chiar atunci îmi răsar în cale trei personaje vesele, echipate de plajă și cărând ditamai salteaua gonflabilă.
– Lia, mergem să înotăm? țopăie Radu în jurul meu. Pun pariu că o să vedem azi mai mulți pești decât ieri.
– Da… și diseară avem rezervare la cea mai șmecheră terasă din Ston, abia aștept! își freacă tata bucuros mâinile.
– N-am chef, mă duc la rulotă.
Îi întind gogoașa-gratis lui Radu și vreau să-mi văd de drum.
– Bine, du-te! zice mama și-mi întinde un pachețel din hârtie colorată pe care scrie Souvenir.
Îl iau nepăsătoare, dar inima îmi tresară brusc. Sfâșii ambalajul din hârtie și descopăr cele două jumătăți de inimă. Îmi trece toată supărarea și îmi vine un chef nebun să înot.
– Erau ultimele BFF-uri, ce bine că le-am luat! îmi zâmbește mama.
Hai că m-am răzgândit, nu este cea mai rea mamă din lume.
– Radu, îmi dai și mie o gură de gogoașă?
– Nu.
– De ce… nu-i corect, eu ți-am adus-o!
Tata
Sunt mulțumit, sunt foarte mulțumit! Așa pește bun n-am mai mâncat în toată viața mea. Și mult! Și scump! Dar, na… așa-i prin locurile astea pline de turiști. Emilia râde de mine când vede câtă energie consum ca să găsesc cel mai bun loc pentru picnic, cea mai bună terasă, cea mai grozavă priveliște. Îmi aduce aminte de fiecare dată că nu sunt singurul muritor care își face alegerile în funcție de Trip Advisor. Și are dreptate. Însă sunt sigur că cina din seara asta a cucerit-o și pe ea. Uite, parcă s-a mai relaxat puțin… A fost toată după-amiaza ca un arici pentru că nu avea nimic de făcut, culmea!
O luăm ușor la pas pe străduțele înghesuite și pitorești din Ston. Noaptea se lasă, iar eu mă minunez de cât de bine este în vacanță! Până și copiii par să-și fi potolit jocul de-a „cine obține mai multă atenție din partea părinților”. Ne apropiem de campingul liniștit, luminat ici și colo de lanterne și de lumânări parfumate și aproape că sunt gata să mă apuce romantismul. Din păcate, sunt întrerupt de ditamai hărmălaia: un zgomot de motor și o voce bărbătească vociferând în limba germană.
– Fir-ar să fie, cine îmi strică mie seara asta perfectă? Și ce i s-o fi întâmplat omului, de-i așa supărat?
Răspunsul îl aflu de îndată ce ajungem la autorulotă. Pe locul de campare de lângă noi se căznește să parcheze o rulotă cu numere de Germania. Asta n-ar fi o problemă, fiecare își alege locul care-i place! Doar că, pe spațiul respectiv, liber încă de la sosirea noastră în camping, zac aruncate de-a valma prosoape de plajă, o saltea gonflabilă, biciclete de copii, pistoale de apă și un șezlong. Ale noastre toate! Emilia aleargă într-un suflet să le strângă, bucuroasă că a găsit, în sfârșit, ceva de făcut:
– Sorry, we are sorry, just a minute and all the place will be yours… ciripește pe un ton prietenos.
– Was ist das? Not possible! Meine Plaze, bodogănește neamțul supărat, zborșindu-și spre noi mustața stufoasă.
După ce reușește să-și parcheze mașinoiul, coboară de la volan și măsoară din ochi distanța dintre locurile de campare – al lui și al nostru. Vine apoi spre mine, își pune mâinile în șold și începe să-și turuie nemulțumirile în limba maternă. Cu cunoștințele mele de „ja, ja, das ist gut” și „einz, zwei, polizei” nu pricep mare lucru. Îl întreb pe om în engleză care-i problema lui, dar nu pare prea dornic să renunțe la germană, așa că mă pregătesc de o conversație în „gesticulata universală”.
Din fericire, mă salvează o doamnă veselă și durdulie care vine în fugă spre noi, fluturând niște hârtii.
– Resolviert, meine Liebe, resolviert!
– Care-i problema? se apropie și Emilia cu mânecile suflecate, gata să mute și munții din loc.
– Bună seara! ne salută doamna cea veselă într-o română clară și moldovenească.
Aflăm despre ea că este căsătorită de peste 20 de ani cu mustăciosul supărat și că se trage de prin părțile Bacăului. Mai aflăm și că ea și mustăciosul vin an de an în campingul ăsta, și că obișnuiesc să campeze în același loc – tot de peste 20 de ani. Și că, din greșeala unui tânăr stagiar care a uitat să afișeze panoul cu „rezervat”, locul cu pricina a fost ocupat de… nu-i așa că ați ghicit? De cea mai simpatică familie din România.
Doamna cea veselă, Gabriela, îl îmbrățișează pe mustăcios și-l convinge că nu suntem chiar niște căpcăuni, că suntem de acord să ne mutăm autorulota cu un metru mai încolo și că își va putea ocupa locul mult iubit peste două zile, atunci când noi vom fi plecat către alte zări rulotești.
Ce seară, domnule, ce seară!
Radu
– Nu vreau să mă duc la școală! Nu vreau!
– Haide, Radu…
– Nu mă duc, eu stau acasă!
– Radu, trezește-te… tata și cu mine facem o tură la plajă înainte de plecare, vii și tu?
Gata, am deschis ochii și văd pe tavan o furnică rătăcită plimbându-se, în timp ce într-un colț o așteaptă, răbdător, un păianjen. Furnica sunt eu, iar păianjenul este școala. Știu că până la urmă tot o să mă prindă și-o să mă devoreze, brrr…
Am visat toată noaptea că sunt în clasa zero, prizonier al unei învățătoare fioroase. Era și Spiderman în clasă, nu știu exact ce căuta pe acolo, că nu avea niciun gând să mă salveze. Eu nu vreau să merg la școală, eu vreau să rămân acasă și să mă joc!
Furnica se apropie de colțul învăluit în pânza de păianjen, iar eu sunt sigur că nu vreau să văd ce se întâmplă mai departe. Țâșnesc din patul aflat deasupra volanului, dau cu capul de tavan, mă rostogolesc pe scară în jos, ies afară, îmi încalec bicicleta și încep să pedalez nebunește prin camping.
După câteva ture îmi dau seama că școala este încă departe. Nu mă înțelegeți greșit, îmi plac literele și cifrele, dar noutățile nu-mi plac deloc. Și știu ce voi avea de înfruntat: o clădire nouă, o sală de clasă nouă, o doamnă nouă, colegi noi, cărți noi, cântece noi, obrăznicii noi… mai că-mi vine să plâng, nu alta!
Două lacrimi îmi scapă printre gene așa că la următoarea curbă ratez virajul. Roata din față a bicicletei se proptește într-un colț de bordură, iar eu mă izbesc, în cădere, de niște pantaloni portocalii cu imprimeuri verzi care se întâmplă să fie în trecere pe-acolo. Mă burzuluiesc la lacrimile buclucașe, ele își iau picioarele la spinare și coboară spre bărbie, apoi observ că imprimeurile verzi sunt, de fapt, niște crocodili simpatici. Ridic ochii și de ce mi-era teamă, nu scap: crocodilii și marea lor portocalie sunt purtați de colo-colo de către un domn burtos și fioros care vrea să mă facă praf.
– Ajutooor! țip disperat, văzând două brațe păroase apropiindu-se de mine.
– Kleine Kind, ich will helfen.
– Salvați-mă de monstru!
– Gabriela, kommen schnell, das Junge braucht Hilfe!
Gabriela?… Domnul burtos și fioros se dovedește a fi și mustăcios; seamănă leit cu domnul din rulota vecină. Hm, te pomenești c-o fi chiar el… ia să-i spun eu vreo două, că din cauza lui m-am perpelit azi-noapte visând școală și alte bazaconii. Toată seara ne-a bătut la cap cu amintirile lui despre școală. A fost groaznic: își înmuia mustața roșcată în paharul cu bere, vorbea puțin cu părinții, o mai lăuda pe Gabriela lui, apoi iar ne povestea despre școală. Acum îi văd mustața agitându-i-se pe buza de sus și-mi vine să-i smulg toate firele de păr unul câte unul!
Mustăciosul mă ia în brațe și mă predă Gabrielei. Mă conduc amândoi până la rulotă, îmi dau primul ajutor și o înghețată. Sunt bine și parcă mi-a mai trecut puțin supărarea. Apare într-un final și mama. Îi invită pe salvatorii mei la o cafea, iar pe mine mă lasă să mă uit la desene.
Mă instalez confortabil în pat și arunc o privire spre tavan. Pânza de păianjen este goală, semn că furnica a reușit să scape. Surâd fericit.
Hai că nu e totul pierdut!
O Vacanță pe Roți cuprinde mai multe capitole. Au mai fost publicate pe site: I. Am plecat de acasă, II. Primul camping, III. Jivine cu personalitate și V. Rulotiști experimentați.
Corina Drăgan – autoarea ilustrației este, și ea, iubitoare a vacanțelor cu rulota. Vă invit să descoperiți minunatele ei ilustrații pe:
👉 https://www.behance.net/corinadragan
👉 https://www.facebook.com/corinadragan.illustration
